Justiţiarii lui Sergiu Someşan

          Întâmplarea a făcut să citesc „Comisarul şi cei şapte pitici” imediat după „Justiţiarul” şi n-am putut să nu remarc asemănările dintre cele două cărţi. Deşi par a urma reţete diferite, temele sunt oarecum similare: atunci când legislativul nu poate sau nu vrea să ofere soluţii, există aventurieri care decid să acţioneze de unii singuri. Acelaşi lucru se poate întâmpla când făptaşii se cred imposibil de dovedit, ascunşi de timp sau moartea victimelor. Pedepsele nu sunt aplicate în litera legii, ci a unei justiţii individuale, vindicative. Ambele romane au personaje principale cu astfel de principii, precum şi finaluri deschise unor continuări.           Cea a „Justiţiarului” ar lămuri încadrarea romanului în categoria celor poliţiste pentru că, oricât ar părea de ciudat, în ultimele paragrafe niciun criminal nu e urmărit, hăituit, încătuşat. În plus, autorului acelor  asasinate i se oferă motive şi convingeri care-i atrag simpatia publicului. Poate că în alt context socio-politic i s-ar fi pus o etichetă de ucigaş în serie, iar prozatorul ar fi trebuit să-l înfățișeze în nişte culori extrem de calde, care să contrabalanseze întunericul din minte.           Diferenţele dintre cele două cărţi sunt date de perspectivele din care sunt prezentate faptele. În „Justiţiarul”, […]

Citește mai departe

Justiţiarii lui Sergiu Someşan

          Întâmplarea a făcut să citesc „Comisarul şi cei şapte pitici” imediat după „Justiţiarul” şi n-am putut să nu remarc asemănările dintre cele două cărţi. Deşi par a urma reţete diferite, temele sunt oarecum similare: atunci când legislativul nu poate sau nu vrea să ofere soluţii, există aventurieri care decid să acţioneze de unii singuri. Acelaşi lucru se poate întâmpla când făptaşii se cred imposibil de dovedit, ascunşi de timp sau moartea victimelor. Pedepsele nu sunt aplicate în litera legii, ci a unei justiţii individuale, vindicative. Ambele romane au personaje principale cu astfel de principii, precum şi finaluri deschise unor continuări.           Cea a „Justiţiarului” ar lămuri încadrarea romanului în categoria celor poliţiste pentru că, oricât ar părea de ciudat, în ultimele paragrafe niciun criminal nu e urmărit, hăituit, încătuşat. În plus, autorului acelor  asasinate i se oferă motive şi convingeri care-i atrag simpatia publicului. Poate că în alt context socio-politic i s-ar fi pus o etichetă de ucigaş în serie, iar prozatorul ar fi trebuit să-l înfățișeze în nişte culori extrem de calde, care să contrabalanseze întunericul din minte.           Diferenţele dintre cele două cărţi sunt date de perspectivele din care sunt prezentate faptele. În „Justiţiarul”, […]

Citește mai departe