Prizoniera

                    — Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.           Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.           În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului           — Puteți să-mi […]

Citește mai departe

Punct de convergență 1968

          — … şi nu aveam cu cine să discut, punct. Nu mai zic de ce se întâmplă în jurul nostru, de lumea în care trăim, chestii care nu o interesau. Dar am dus-o la bunici la moşie, i-am arătat şemineul şi i-am zis bagă şi tu nişte lemne şi fă focul. Mă cheamă din curte după o jumătate de oră şi-mi zice că nu găseşte butonul. Păi chiar aşa?! Butonul?!           — Ce vrei, Lemmy, nu toată lumea trebuie să ştie fineţuri de-astea de-ale tale. Gândeşte-te şi tu…           — Da, mă, fineţuri, zi-mi iar că-s învechit! Dar butonul?! Cum adică unde e butonul şemineului?!           — Hai că sunt şi şeminee care au buton. Cu pretenţiile astea ale tale o să rămâi burlac toată viaţa.           Lemmy mă privi lung, pufni, mormăi ceva indecent despre pretenţii şi îmi întoarse spatele, atât cât putea în scaunul maşinii. Mi-am înăbuşit cu greu un zâmbet: îl cunoşteam bine pe colegul meu şi ştiam ce… hm, butoane să apăs ca să obţin ce vreau de la el. În cazul de faţă câştigasem cel puţin 10 minute de linişte, timp suficient să-mi fac ordine în gânduri şi să mă pregătesc moralmente pentru misiune. […]

Citește mai departe

Defec pecabil

          “M-am săturat să duc în spate nişte vin pe care nu îl am!“           Adolf Hitler, 1917, undeva pe frontul de vest                     Aceasta nu e o confesiune. Nici să nu vă treacă prin cap că ar fi vreo confesiune. Aceasta nu e nici o etalare publică a obiceiurilor mele matinale, nici o intruziune în epopeea auctorială a “traveling the world” [1]. Nu e şi nici nu va fi. Degeaba vă strâmbaţi a pagubă: ştiu că v-ar place şi mai ştiu că nu va fi aşa ceva. Şi veţi vedea de ce.           O să încerc cumva să mă explic.           Dimineaţa, devreme (mint), casc ochii. Ce văd? Lumea e mai mohorâtă decât o lăsasem eu seara. Pe fereastră, un soare ce se vrea prietenos “îşi aruncă belşugul de raze” [2] “asupra unei lumi aflată parcă la capătul puterilor după o lungă şi grea procreere” [3]. Îmi dau, deci, o impresie de sictir, “o stare de târşă” [4], stare cu atât mai penibilă, cu cât înseamnă că iar am visat ceva urât. Oare ce?           Se făcea că…           Ptiu!           Deasupra patului (deasupra capului!), în locul în care tavanul şi cei doi pereţi se îmbucă imund, bătrânul […]

Citește mai departe

Între minimalism şi maximalism

          Analizînd tendinţele de ultimă oră din muzica electronică, constatăm că o serie de artişti tind să pună la îndoială actualitatea minimalismului. Această constatare nu coincide neapărat cu poziţia adepţilor unui rol dominant al melodiei şi ai aşa-zisei „muzici vii”. Pur şi simplu, există limite pînă la care muzica poate fi simplificată. Chiar şi într-o compoziţie bazată exclusiv pe mijloace electronice de design sonor, care are la origine o sursă sonoră unică, ea trebuie să demonstreze o consistenţă în nuanţe subtile, materia sonoră primară necesită a fi manipulată şi exploatată pe deplin. În cazul unui set limitat de componente muzicale care urmează un motiv repetitiv, este nevoie de o elaborare amplă a detaliilor, setul redus de sunete trebuie să demonstreze o înaltă expresivitate şi să transmită o tensiune dramatică.           Am putea modela un sunet de o asemenea complexitate, încît ascultătorii să reuşească să distingă toate nuanţele şi texturile sale abia după cîteva minute de audiţie. În anumite cazuri, minimalismul constituie un eşec şi vidul senzorial ar necesita să fie înlocuit printr-o suprasolicitare senzorială, după modelul compoziţiei „Gruppen” semnate de Karlheinz Stockhausen, care se constituie din mase dense de particule sonore generate concomitent de trei orchestre simfonice.           Acest subiect […]

Citește mai departe

Cuvântul final și laureații COLIN 2017

            …și decernatu-s-a!           Există o oboseală specifică după ce o acțiune/eveniment la care ai lucrat vreme de luni – sau, cum e cazul unui premiu literar care presupune lectura a zeci, dacă nu sute de volume, ani – care, indiferent dacă e „bună” (succes!) sau „rea” (in…), te golește de idei și energie pentru o, se speră, scurtă vreme. Câteodată, statisticile sau șirurile de numere te scutesc de formulări grandilocvente, de tipul „importanța…”, „onoarea…”, „promisiunile…”, „de netăgăduit…” etc. Așa și acum, vă aduc la cunoștință următoarele: –          7 articole de Gazetă SF au apărut înainte de decernarea premiului –          Folderul pentru ediția a VII-a a Premiului COLIN, folder aflat pe laptopul pe care scriu aceste rânduri, are 150 de Mb, în 14 subfoldere și 355 de fișiere. –          Din cele 355 de fișiere, 95 au fost invitații pentru decernare, 1 a fost un power-point pentru decernare, 1 a fost un videoclip conceput pentru a onora memoria scriitorilor de fantastică români care ne-au părăsit în 2014, 2015 și 2016. –          6 fișiere Excel cu voturi ale juraților, 1 Excel cu bugetarea –          52 de fișiere de imagine, cu fotografii de la Ionuț […]

Citește mai departe

2017, o retrospectivă

          Prin tradiție, editorialul din decembrie este cel în care aruncăm o privire retrospectivă asupra anului care stă să se încheie și punem în balanță lucrurile bune și lucrurile rele, ce-am câștigat, ce-am pierdut și ce mai avem, din perspectiva sffh-ului românesc. Nu-mi propun să emit judecăți de valoare, nu-mi propun să trag concluzii, vreau doar să fac o trecere în revistă, pe cât de rece cu putință.           Așadar, dacă ne uităm la publicațiile online, vom vedea că cele care au început anul activ, încă mai activează și acum. Deși unele și-au redus serios motoarele, cum ar fi revista Fantastica sau Argos Magazine. Cu apariții regulate au rămas doar Gazeta SF și Helion online. Eventual putem considera și Revista de suspans ca făcând parte din branșă, și aceasta apărând regulat. Despre ele, cam atât.           Două mari bucurii avem însă dacă ne uităm la revistele pe hârtie, deoarece, deși anii trecuți am pierdut revista Galileo, CPSF-ul și Almanahul Anticipația și nici anul acesta nu le-am recâștigat, două noi publicații pe hârtie au apărut: revista Paradox, a cenaclului timișorean H. G. Wells, respectiv revista ZIN. Le doresc viață lungă și fructuoasă! Și vă îndemn pe toți […]

Citește mai departe

„Vremea renunțării și alte povestiri” de Marian Truță

          2017, editura Tritonic, 196 pag., ISBN 978-606-749-259-0                     Într-un fel, cartea aceasta poate fi considerată reeditarea volumului de debut a lui Marian Truță, apărut în 2008 la editura Bastion sub același titlu. Pe de altă parte, vorbim despre o semi-reeditare, câtă vreme Michael Haulică, coordonatorul colecției SCi-Fi de la Tritonic a considerat că volumul cu pricina ar merita să fie împărțit în două. Trei texte le-a grupat în volumul de față, probabil pe baza dimensiunilor și a tematicii, deoarece toate reprezintă o „vreme„: Vremea nebuniei, Vremea așteptării și Vremea renunțării. Celelalte texte au fost grupate în alt volum, apărut două luni mai târziu sub titlul Început de anotimp ploios la Ezary.           Trebuie să recunosc că n-am citit prea multe creații ale lui Marian Truță. Așa, pe repede înainte, cred că aș putea enumera povestirea Soledad și cărțile scrise în colaborare cu Dănuț Ungureanu – Vegetal și Mineral. Prin urmare, volumul de față a fost o ocazie bună de a pătrunde în opera sa, de a-l cunoaște mai bine în postura de autor și a vedea dacă este sau nu pe gustul meu.           După primele rânduri din Vremea nebuniei mi s-a părut că am […]

Citește mai departe
1 2 3 4 114