Greg Rucka et al., "Elektra: Ultimate Collection" (2012)

La finalul lunii februarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Elektra: Ultimate Collection (Marvel Worldwide, New York, NY, 2012). L-am parcurs în primele zile ale lunii martie 2018.

Și iată ce am aflat:

Paradoxal, Elektra: Ultimate Collection începe în mijlocul unui arc narativ, mai precis fasciculele #7-9 dintr-un serial. Scenariul îi aparține lui Greg Rucka, iar grafica lui Chuck Austen, respectiv lui Joe Bennett. Intriga e ceva mai pauzibilă decât cea din Elektra: Révérence (mai exact, victima unui viol o angajează pe Elektra să îi răpească pe făptași, cu intenția de a-i tortura și de a-i ucide). Scenariul e scris la nivel mediu, în vreme ce grafica din primele două fascicule e la un nivel submediocru.

Urmează un episod de sine-stătător, Elektra: Trust, cu grafica foarte îngrijită, realizată în stil fotorealist de Greg Horn.

Acesta face trecerea spre un alt arc narativ, început cu episodul Unemployment și dezvoltat în fasciculele #11-15 sub titlul Introspect. Scenariul e asigurat de același Greg Rucka, iar grafica (peste medie), de Carlo Pagulayan. De această dată, Elektra e lăsată fără contracte, apoi abandonată în deșert, iar în cele din urmă hăituită de mercenari angajați de câțiva potentați răzbunători.

Fasciculele #16-22 urmăresc, în schimb, un arc narativ intitulat: Standing Outside the Temple, in the Rain. Elektra caută să treacă la un nivel superior în artele marțiale, studiind cu o instructoare de culoare numită Drake. Din păcate, maestra și discipola sunt atacate și urmărite de asasinii organizației criminale The Hand, iar Elektra îi înfruntă pe aceștia într-un final apoteotic.

Am fost oarecum surprins de schimbările prezentării grafice – acceptabilă (#16-18), caricaturală (#19-20), bunicică (#21-22). Dacă variațiunile stilului grafic aveau o justificare clară în Elektra: Assassin, aici impresia distinctă este că, de la fascicul la fascicul, scenaristul a lucrat cu artiștii grafici puși la dispoziție de gigantul Marvel. Iar efectul de ansamblu este… inegal, ca să mă exprim delicat.

În concluzie, Elektra: Ultimate Collection ar fi avut de câștigat dacă ar fi început corect și inteligibil cu un arc narativ nou, mai degrabă decât în mijlocul unuia deja existent, și a avut doar de pierdut de pe urma deselor schimbări din echipa grafică. (Cu atât mai de apreciat sunt scenariștii precum Frank Miller sau Alan Moore care realizează de la cap la coadă un roman grafic cu un singur grafician.)

Ca urmare, nu am păstrat în bibliotecă Elektra: Ultimate Collection. Am dat cadou acest volum pentru a face loc la raft pentru Lady Mechanika: The Clockwork Assassin. Dar despre acesta din urmă vom mai discuta probabil cu altă ocazie. 
Citește mai departe

W.H. Blackman, A. Sanchez & M. Del Mundo, "Elektra – Révérence" (2015)

În ultima decadă a lunii februarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Elektra: Révérence (Marvel Entertainment, New York, 2015). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

Révérence este volumul al doilea al unui arc narativ început de scenaristul W. Haden Blackman și de graficianul Michael Del Mundo în volumul Elektra: Bloodlines. De această dată, asasina ninja în costum stacojiu se confruntă cu un grup de personaje negative din universul Marvel, precum Death Adder, Anaconda, Sidewinder și Black Mamba.

Dacă Elektra: Assassin combina artele marțiale cu literatura de spionaj și intriga internațională, Révérence propune o temă mai prietenoasă cu adolescenții – respectiv confruntări între supereroi dotați cu puteri supranaturale și cu costume viu colorate, din material supraelastic.

Scenariul s-a dovedit a fi de nivel mediu. Grafica, în schimb, este inegală. Pe de o parte, asta e din cauză că primele două fascicule din volum au fost schițate de un artist grafic (Alex Sanchez), iar ultimele patru de un altul (Michael Del Mundo). Pe de altă parte, culorile au fost aplicate de trei graficieni (Esther Sanz, Michael Del Mundo, apoi Marco D’Alfonzo). Ca urmare, impresia de ansamblu dată de acest roman grafic e departe de a fi unitară.

Paradoxal, nu am păstrat Elektra: Révérence în colecție, dar aș vrea să citesc și volumul Bloodlines. Până atunci, însă, am parcurs deja un alt roman grafic intitulat: Elektra: Ultimate Collection. Am să vă relatez cât de curând despre el aici, la Țesătorul.
Citește mai departe

Hugo Pratt, "The Ballad of the Salt Sea" (1967)

În ultima decadă a lunii martie 2015, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt: Corto Maltese – The Ballad of the Salt Sea (Universe Publishing, New York, NY, 2012). L-am parcurs pe îndelete în perioada martie-mai 2015.

Și iată ce am aflat:

În ordinea publicării, The Ballad of the Salt Sea este primul album de bandă desenată din seria Corto Maltese, iar ediția princeps a apărut în 1967, la Lausanne. Ediția americană pe care am parcurs-o, în schimb, are scenariul tradus de Hall Powell și planșele colorate de Patrizia Zanotti.

Acțiunea se desfășoară în intervalul noiembrie 1913 – februarie 2015 și este plasată în Pacific. Protagonistul este căpitanul Corto Maltese, un aventurier descins dintr-un tată englez și o mamă mediteraneană. Printre celelalte personaje se numără Grigori Rasputin, precum și Pandora și Cain Groovesnore, copiii unui antreprenor australian.

Atât Maltese cât și Rasputin fac parte dintr-o confrerie condusă de un misterios călugăr exilat, iar pe parcursul romanului grafic sunt implicați într-o vânătoare de comori. Pe traseu, se confruntă cu patrule navale britanice, cu submarine germane, cu revolte organizate de echipajele de băștinași, dar și cu tentativele de evadare ale celor doi adolescenți. Loviturile de teatru, răsturnările de situație și dezvăluirile neașteptate se țin lanț.

Corto Maltese iese în evidență ca un personaj aparent cinic și flegmatic, dar care urmează un cod etic nedeclarat și destul de strict – protejându-i pe adolescenții rătăciți și rezistând tentativelor de seducție ale Pandorei. În această privință, Corto pare să vină pe filiația altor personaje aspre și umblate prin lume, precum căpitanul Marlow al lui Joseph Conrad sau detectivul Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

Tot cu unele scrieri ale lui Joseph Conrad se aseamănă întrucâtva și cadrul exotic în care e plasată acțiunea romanului grafic – un ocean nesfârșit, insule risipite, palmieri, vase cu aburi, pirogi, reprezentanți ai puterilor coloniale, localnici, colibe și pescăruși. Este de apreciat arta cu care Hugo Pratt a portretizat în tuș o mare varietate de tipologii umane.

La încheierea lecturii acestui tom destul de respectabil (253 de pagini), am decis să cumpăr și alte volume din seria Corto Maltese. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.
Citește mai departe

Mike Mignola et al., "Jenny Finn – Doom Messiah" (2011)

La jumătatea lunii ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Jenny Finn – Doom Messiah (Boom! Studios, Los Angeles, CA, 2011). L-am parcurs în trei zile, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Scenariul îi aparține lui Mike Mignola, iar grafica a fost asigurată de Troy Nixey (de la primul la al treilea fascicul), respectiv de Farel Dalrymple (pentru al patrulea fascicul).

Intriga este plasată la Londra, în toamna anului 1888, când populația era terorizată de crimele lui Jack Spintecătorul. Protagoniștii sunt un marinar numit Joe, proaspăt sosit în capitala Marii Britanii, și o fată numită Jenny Finn. Evenimentele din scenariu sunt bizare și suprarealiste, căci un număr de personaje se metamorfozează în mod inexplicabil după chipul și asemănarea a diverse creaturi abisale – iar personajele principale caută să afle dacă se confruntă cu o epidemie nemaivăzută sau cu invazia unor ființe din străfundurile oceanului.

Din păcate, prezentarea grafică mi s-a părut mediocră în primele trei fascicule și submediocră în cel de-al patrulea. Dacă scenariul se dorește a fi horror, cu trimiteri la H. P. Lovecraft și la Charles Dickens, imaginile sunt caricaturale și ruinează efectul de ansamblu.

Ca urmare, în pofida interesului pe care îl am încă din adolescență pentru scrierile lui Lovecraft și a pasiunii de dată mai recentă pentru steampunk, am decis să nu păstrez în colecție Jenny Hill – Doom Messiah. Prefer să folosesc spațiul pe care l-am eliberat la raft pentru a depozita volumul al cincilea din seria Lady Mechanika.

Dar despre acela rămâne să vă relatez la momentul potrivit.
Citește mai departe

Frank J. Barbiere & Crizam Zamora, "The Precinct" (2016)

La începutul lunii februarie 2018, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Frank J. Barbiere și Crizam Zamora intitulat: The Precinct – A Steampunk Adventure (Dynamite Entertainment, Mt Laurel, NJ, 2016). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

The Precinct se plasează în același univers ficțional ca Legenderry și urmează unui șir de romane grafice în care diverse personaje venerabile din banda desenată americană, de la Tăunul Verde la Sonia cea Roșcată, au fost reimaginate în versiune steampunk.

Intriga din The Precinct este plasată într-o metropolă cu aspect victorian. Personajele principale sunt polițistul veteran Mortimer Hill și alchimista Josephine Winters. Într-un parteneriat nu foarte agreat de ambele părți, cei doi anchetează un șir de evenimente violente – apariții ale unor demoni biomecanici care fac victime și provoacă incendii. Experiența și curajul polițistului, precum și resursele nebănuite ale alchimistei, ajută la oprirea crizei și la descoperirea vinovaților, ca și la dejucarea unei lovituri de stat.

Dintre calitățile care recomandă The Precinct, aș aminti scenariul alert, cu confruntări spectaculoase și cu dese răsturnări de situație, precum și calitatea tipografică a volumului (copertă color în policromie, plastifiată, pagini color, imprimate pe coală cretată, machetare atrăgătoare).

Problema, dacă se poate numi așa, este că grafica din banda desenată propriu-zisă este la un nivel ceva mai scăzut decât coperta creată de Joe Benitez și Sabine Rich. E departe de a fi caricaturală, ca în The League of Extraordinary Gentlemen, dar nu se compară cu cea din Lady Mechanika sau cu cea din Steampunk: Manimatron. Mai degrabă, aș spune că e la un nivel oarecum comparabil cu grafica din Dishonored.

Pe ansamblu, cu toate că The Precinct a meritat o lectură, nu sunt foarte convins că va avea parte de cea de-a doua, iar dacă va rămâne în colecția mea vom vedea. În ceea ce privește celelalte romane grafice din această serie steampunk, nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale, dar nici nu am să le caut cu tot dinadinsul. (Mai ales pentru că unul poartă titlul: Battlestar Galactica 1880.) 
Citește mai departe

Jodorowsky & Gimenez, "The Metabarons, Vol. 1" (2017)

În prima decadă a lunii iunie 2017, la îndemnul vechiului meu prieten Tudor Popa, am achiziționat de la magazinul de benzi desenate Red Goblin din București un volum omnibus de Alejandro Jodorowsky și Juan Gimenez intitulat: The Metabarons – Volume 1: Othon & Honorata (Editura Humanoids, Los Angeles, CA, 2017, traducere de Justin Kelly și Julia Solis). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Saga metabaronilor, publicată inițial în franceză la editura Les Homanoïdes Associés, se desfășoară pe un fundal de operă spațială barocă întrucâtva similar cu cel al romanelor din seria Dune ori a filmelor din seria Star Wars. Precum cele două serii menționate, The Metabarons urmărește din generație în generație destinul membrilor unei familii aristocratice din care a descins un războinic perfect, metabaronul, pe care scenaristul Alejandro Jodorowsky îl prezentase anterior în romanele grafice din seria Incal.

Volumul întâi prezintă saga stră-străbunicilor acestui personaj, Othon și Honorata, așa cum îi este relatată unui robot casnic, Lothar, de către alt robot, Tonto. Othon, fost pirat spațial, moștenește titlul de baron de la socrul său, dar soția, Honorata, nu reușește să îi ofere decât un fiu. Protagonistul trebuie să își supună fiul unei aspre instrucții militare, ba chiar și unor mutilări, pentru a se asigura că moștenitorul său, Aghnar, va fi un războinic extraordinar. Proba supremă, însă, la finalul volumului, o constituie o confruntare cu astronave de război în care fiul trebuie să își ucidă tatăl.

Pe de o parte, am fost plăcut impresionat de unele aspecte grafice ale acestui volum de bandă desenată. Decorurile sunt adesea spectaculoase și minuțios realizate. Astronavele, armele și accesoriile personajelor arată foarte bine, iar culorile sunt discrete și pastelate, în stil european, mai degrabă decât intense, în stil nord-american. (Și asta în pofida faptului că artistul grafic Juan Gimenez este din Lumea Nouă.)

Pe de altă parte, unele dintre evenimentele din intrigă mi s-au părut șocante și inacceptabile (mutilări, cruzime împotriva copiilor, paricid). În plus, foarte des, fizionomia personajelor (post)umane are ceva deosebit de intens – șoc, furie, groază – ceea ce poate să facă lectura neplăcută, mai ales dacă momentele de respiro din scenariu sunt rare.

Așa se face că, după lectura acestui prim volum omnibus, am stat o vreme în cumpănă dacă să parcurg în continuare saga metabaronilor sau nu. Până la urmă, am luat și volumul al doilea, Aghnar & Oda. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej. 
Citește mai departe

Gordon Rennie & Andrea Olimpieri, "Dishonored" (2016)

În a doua jumătate a lunii august 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Gordon Rennie și Andrea Olimpieri intitulat Dishonored – The Wyrmwood Deceit (Titan Comics, Londra, 2016). L-am parcurs în aceeași zi.

Și iată ce am aflat:

Romanul grafic The Wyrmwood Deceit face legătura între jocul video Dishonored și continuarea acestuia, Dishonored 2. Acțiunea este plasată pe un tărâm fantastic, în orașul Dunwall de pe insula Gristol, capitala Imperiului Insulelor.

Protagonistul este Corvo Attano, protectorul tinerei împărătese Emily Kaldwin. Acesta îl caută pe fiul surorii sale, iar cercetările îl duc în zone periculoase ale lumii interlope, dar și în calea unor tineri ofițeri ambițioși din serviciul de pază al orașului, precum domnișoara locotenent Martha Cottings. Scheme tenebroase cu trafic de arme sunt dezvăluite, iar o tentativă de lovitură de stat e dejucată.

Dintre calitățile care recomandă The Wyrmwood Deceit aș aminti acțiunea captivantă, cu numeroase confruntări și lovituri de teatru, atmosfera sumbră, dickensiană, și grafica interesantă, situată la un nivel deasupra mediei. Am apreciat maniera în care două fire narative alternează, cu discursurile celor doi protagoniști-naratori plasate în casete de culori diferite (negru pentru Corvo Attano, violet pentru Martha Cottings), respectiv maniera în care episoadele flash-back au fost reprezentate în culori pastelate, dintr-o gamă destul de diferită de cea rezervată episoadelor din „prezent”.

Merită amintită și galeria de la finalul volumului, în care veți găsi portrete ale personajelor principale, precum și coperte ale fasciculelor în care a fost publicat inițial romanul grafic.

Ceea ce aș avea în schimb să îi reproșez acestui album de bandă desenată este… concizia. Dacă romanele grafice respectabile ca Elektra Assassin au opt sau douăsprezece fascicule, apariții mai recente precum Penny Dreadful, Legenderry sau Lady Mechanika abia adună patru sau cel mult șase fascicule – iar Dishonored  nu face excepție. Ca urmare, lectura se încheie mult prea repede, iar cititorul rămâne ușor dezamăgit.

Pe ansamblu, The Wyrmwood Deceit reprezintă o adăugire decentă la colecția mea de lucrări steampunk, fără a fi însă o capodoperă. Rămâne de văzut dacă autorii vor continua seria sau dacă romanul acesta grafic va fi lăsat ca simplu liant între două jocuri video. 
Citește mai departe

Chris Roberson et al., "Elric: The Balance Lost" (2011)

În ianuarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat câteva romane grafice. Printre acestea se număra și unul inspirat de multiversul lui Michael Moorcock: Elric – The Balance Lost (Boom! Studios, Los Angeles, California, 2011). L-am parcurs într-o singură zi, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

The Balance Lost este primul volum dintr-o serie de trei. În pofida titlului generic Elric, romanul acesta grafic nu îl aduce în scenă numai pe împăratul albinos din Melniboné, ci prezintă, în paralel, aventuri ale altor personaje create de Michael Moorcock, precum Corum sau Dorian Hawkmoon. Unul dintre protagoniști, Eric Beck, este creator de jocuri video dintr-un viitor apropiat, distopic. Paradoxal, deși Elric vine dintr-un trecut îndepărtat, mitic, în vreme ce Corum și Dorian provin din viitoruri îndepărtate, destinul personajelor se întretaie, căci fiecare dintre protagoniști reprezintă o încarnare a Luptătorului Etern.

Scenariul scris de Chris Roberson este alert, cu mai multe planuri ale acțiunii care alternează. Grafica realizată de Francisco Biagini și culorile adăugate de Stephen Downer sunt destul de interesante și aduc pe paginile romanului grafic un caleidoscop de imaginație debordantă, cu monștri, creaturi și demoni care de care mai ciudați.

Mărturisesc însă că, pe de o parte, mi-au plăcut mai mult unele coperte din galeria de la sfârșitul volumului (în special cele create de Francesco Mattina), iar, pe de altă parte, probabil că aș fi apreciat în mai mare măsură dacă aș fi fost mai familiarizat cu scrierile lui Michael Moorcock. Așa, poate voi relua acest roman grafic după ce voi fi parcurs integral seriile pe care autorul britanic le-a dedicat lui Corum, respectiv lui Dorian Hawkmoon.

Pe ansamblu, Elric – The Balance Lost mi-a plăcut suficient de mult pentru a rămâne în colecția mea. Dacă îmi vor ieși în cale vreodată celelalte două volume din serie, cu siguranță că am să le cumpăr. Parcă totuși am apreciat mai mult un alt roman grafic inspirat de romanele lui Moorcock, Elric – The Making of a Sorcerer. Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.
Citește mai departe

Matt Hawkins et al., "Tales of Honor, Vol. 1" (2014)

În ianuarie 2017, la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar din primul volum al unui roman grafic intitulat Tales of Honor – On Basilisk Station (Top Cow Productions, Los Angeles, CA, 2014). L-am parcurs într-o singură zi, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Tales of Honor se bazează pe o serie de romane științifico-fantastice publicate de David Weber la editura Baen Books și având-o ca protagonistă pe Honor Harrington. Primul volum, On Basilisk Station, e inspirat de întâiul roman al seriei, apărut în 1993.

Cadrul de desfășurare este un viitor îndepărtat, în care omenirea a colonizat numeroase sisteme planetare și s-a scindat în numeroase state cu diverse forme de organizare. Unul dintre acestea, Republica Populară Haven, are o politică expansionistă, ceea ce duce la tensiuni cu un stat învecinat, Regatul Stelar Manticore.

Protagonista, Honor Harrington, se remarcă în școala militară prin aptitudinile de lider și prin abordarea creativă a strategiei în luptele spațiale. Din păcate, un coleg dintr-o familie influentă încearcă să o violeze, iar modul în care Honor se apără duce la represalii și la trimiterea ei într-un avampost lipsit de importanță, Stația Basilisk.

În compania subordonaților săi și a unei feline-telepat, Honor descoperă însă că băștinașilor de pe o planetă învecinată li se livrează arme și droguri de către contrabandiști finanțați de Republica Populară Haven. Urmează o luptă fără mari sorți de izbândă, însă Honor câștigă mulțumită ideilor sale strategice sclipitoare și eroismului soldaților pe care îi conduce.

Am apreciat atât scenariul scris de Matt Hawkins cât și grafica realizată de Jung-Geun Yoon și de Sang-Il Jeong. Abordarea narativă a fost neobișnuită – protagonista e anchetată și torturată la bordul unei astronave inamice, iar episoadele intrigii sunt amintiri ce i se deapănă prin minte între două interogatorii.

De asemenea, grafica este mai bună decât media, iar pe alocuri e chiar impresionantă.

Am apreciat și materialele suplimentare, precum planșele cu procesul de creare al personajelor, explicațiile despre funcționarea astronavelor în acest univers ficțional, notele biografice ale personajelor, datele despre organizațiile implicate în intrigă și galeria de coperte.

Pe ansamblu, On Basilisk Station a meritat timpul și banii (în pofida faptului că, de regulă, nu mă dau în vânt după opera spațială militaristă). Ca urmare, dacă pe viitor mi se vor ivi în cale alte volume din romanul grafic Tales of Honor, cu siguranță că nu am să le ocolesc. Căci pe la Antic ExLibris voi mai merge în vizită.

Cu aceeași ocazie, am achiziționat și un roman grafic intitulat Elric – The Balance Lost. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.
Citește mai departe

„Ora 12” de Alexandra Gold

          Un foarte bun mod de a-ți diversifica lista de lecturi și, de ce nu?, exercițiile intelectuale poate fi abordarea din când în când a unui roman grafic. Pentru cei obișnuiți cu benzile desenate, acest lucru vine în mod natural, distributivitatea atenției fiind în acest mod pusă și ea la încercare, ochiul fiind nevoit să urmărească textul din bulele de dialog în paralel cu succesiunile imaginilor desenate și să compună povestea din două surse. Acest lucru este deci diferit de procesul lecturii unui simplu text scris. Dacă e mai solicitant sau mai reconfortant să citești bandă desenată în loc de proză, eu aș înclina să cred că e mai reconfortant. Măcar pentru faptul că un roman grafic ca cel al Alexandrei Gold poate fi parcurs ușor în câteva zeci de minute, imaginile care defilează de-a gata în fața ochilor fiind mult mai facil de asimilat decât cele pe care mintea trebuie să le deseneze singură, după ce stochează paragrafe întregi de descrieri și acțiune. Acest lucru este însă valabil numai dacă banda desenată este de calitate. Iar cea din „Ora 12” cu siguranță este.           În câteva cuvinte, este vorba despre patru prieteni care se pregătesc de o vacanță rustică […]

Citește mai departe
1 2 3