Bruce Dickinson, "What Does This Button Do?" (2017)

La mijlocul lunii ianuarie 2018, în câteva zile, am parcurs autobiografia domnului Bruce Dickinson, intitulată: What Does This Button Do? (Dey Street Books, Londra, 2017). Am apreciat-o foarte mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Domnul Bruce Dickinson a fost solistul vocal al formației britanice Iron Maiden în intervalul 1981 – 1993 și a reluat acest rol în 1999. Atât ca urmare a participării sale la înregistrarea unor albume de renume, cât și datorită unui număr mare de turnee mondiale, autorul se bucură de faimă și apreciere la nivel global.

În autobiografie, domnul Dickinson relatează despre copilăria sa, despre părinți și familie, despre școală, apoi despre experiența din armată, despre lansarea cu formații precum Samson, despre succesul avut în compania formației Iron Maiden, dar și despre cariera sa solo din anii 1990, despre pasiunea sa pentru scrimă și despre pilotarea avioanelor. Ultimul capitol este dedicat bătăliei de succes pe care muzicianul a purtat-o împotriva cancerului.

Am apreciat foarte mult umorul cu care este scrisă cartea, verva cu care sunt relatate diverse incidente, dar și modestia și autoironia… englezești. Ca admirator al formației Iron Maiden și în calitate de cititor pasionat, îi doresc autorului viață lungă și fericită – iar eu aștept de pe acum volumul al doilea al autobiografiei.

Poate ar merita menționat și că, în campania de promovare a volumului, domnul Dickinson a susținut lecturi publice și o serie de interviuri. După ce le-am vizionat, vă asigur că și în persoană autorul e la fel de fermecător și de amuzant pe cât pare a fi în scris. Iar câștigul este de partea publicului. 
Citește mai departe

Jeff Jarvis, "What Would Google Do?"

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional o lucrare de nonficțiune a jurnalistului și blogger-ului Jeff Jarvis: What Would Google Do? – Reverse-Engineering the Fastest-Growing Company in the History of the World (HarperBusiness, New York, 2011). Am parcurs-o în etape, din martie până în noiembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă un set de întrebări privitoare la schimbările necesare în diverse domenii ca urmare a trecerii la societatea informațională. Apoi, în prima jumătate a cărții, autorul ne arată „Regulile companiei Google”:

În capitolul întâi, „Noua relație”, aflăm că, dacă oamenilor li se oferă controlul, aceștia îl vor utiliza, apoi autorul discută un studiu de caz bazat pe experiența lui cu compania Dell, după care ne informează că cel mai rău client e cel mai bun  prieten, iar cel mai bun client e practic un partener de afaceri.

Capitolul al doilea tratează despre „Noua arhitectură” a relațiilor sociale. Pe rând, domnul Jarvis ne informează că hiperlegătura schimbă tot, apoi ne îndemnă să facem ce știm mai bine și să creăm hiperlegături către restul, să ne alăturăm unei rețele, să ne transformăm afacerea într-o platformă pentru utilizatori și să ne gândim la sisteme și operațiuni ditribuite.

Capitolul al treilea aduce în discuție „Noul sector public”. Astfel, domnul Jarvis ne arată că, dacă nu putem fi detectați cu motoarele de căutare, nu vom fi găsiți, ne înștiințează că toți avem nevoie de venituri din reclame în parteneriat cu Google, apoi demonstrează că, în societatea informațională, viața e publică (și la fel sunt afacerile), respectiv că, pentru o companie, clienții acesteia sunt agenția ei de publicitate.

Capitolul al patrulea, „Noua societate”, pledează pentru organizarea elegantă a instituțiilor.

Capitolul al cincilea, „Noua economie”, aduce perspective interesante. Autorul argumentează în favoarea afacerilor mici, discută despre economia bazată pe abundență, amintește de economia open-source, apoi ne informează că piața de masă a pierit, iar agenții economici funcționează pe o piață a multiplelor nișe. Aparent, Google transformă totul în marfă…

Capitolul al șaselea, „Noua realitate a afacerilor”, tratează despre trecerea de la economia materială la cea informațională, arată că mijlocitorii sunt pe cale de dispariție și că gratuitatea este un model de afacere, după care ne îndemnă să decidem cu ce fel de afaceri să ne ocupăm.

Capitolul al șaptelea discută despre „Noua atitudine” și, după ce autorul demonstrează că încrederea e invers proporțională cu controlul, ne îndeamnă să avem încredere în oameni și să îi ascultăm pe cei ce vor să ia contact cu noi.

Capitolul al optulea explorează un subiect înrudit, „Noua etică”. Între altele, învățăm de la Google să facem greșelile bine, să fim onești, să manifestăm transparență, să colaborăm și să nu fim răi. Aparent, viața însăși este o ediție beta…

Capitolul al nouălea prezintă „Noua viteză” – căci răspunsurile sunt instantanee, viața e în direct, iar mulțimile se formează spontan… cu telefoanele mobile.

Capitolul al zecelea aduce în prim-plan „Noile imperative”. Domnul Jarvis ne îndeamnă să avem grijă de sursele de venit, să încurajăm, să abilităm și să protejăm inovația, să simplificăm, respectiv să știm când să ne dăm din calea celor care vor să amelioreze lucrurile.

A doua jumătate a cărții conține numeroase experimente de imaginație sub titlul: „Dacă Google ar conduce lumea”.

Astfel, într-un capitol dedicat mijloacelor de comunicare, aflăm despre presa de dincolo de tipar, despre descentralizarea divertismentului cinematografic, respectiv despre transformările domeniului editorial.

Un alt capitol tratează despre schimbările din domeniul publicității. 

Capitolul dedicat vânzărilor cu amănuntul propune restaurante deschise la sugestiile din partea clienților și magazine construite pe relațiile cu publicul.

Alte capitole oferă sugestii similare pentru modificarea companiilor de utilități, pentru transformarea industriilor de telecomunicații și bunuri alimentare, pentru modernizarea sectorului de servicii și a celui financiar-bancar, respectiv pentru reformarea sistemului de sănătate publică, a învățământului și a administrației de stat.

Firește, autorul menționează și excepțiile. Pe de o parte, domeniul relațiilor cu publicul și avocatura (care, în opinia sa, sunt lipsite de speranță). Pe de altă parte, entități aflate poate dincolo de Google, precum Dumnezeu și Apple.

Spre final, domnul Jarvis prezintă caracteristicile generației G, care a crescut cu Google pe telefoanele mobile și a fost profund influențată de serviciile acestei companii.

Volumul se încheie cu o postfață despre receptarea ediției cartonate a lucrării, cu o serie de mulțumiri și cu un foarte util index.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Jarvis mi s-a părut educativă, interesantă și pe alocuri amuzantă. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Cu siguranță că, prin subiectul relevant pe care îl abordează și prin gama largă de domenii asupra căreia emite opinii, What Would Google Do? e la fel de importantă pentru deceniul în care trăim cum au fost, la vremea lor, anumite lucrări de Alvin Toffler, John Naisbitt sau Naomi Klein.

Desigur, volumul domnului Jeff Jaqrvis mi-a stârnit interesul pentru alte câteva lucrări pe teme similare. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.
Citește mai departe

Jerry Ewing, "Metallica – The Story of Heavy Metal’s Biggest Band" (2015)

În decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un volum de Jerry Ewing intitulat: Metallica – The Story of Heavy Metal’s Biggest Band (Editura Carlton, Londra, 2015). De parcurs, am apucat să îl parcurg abia în iunie 2017.

Și iată ce am aflat:

Metallica…  este un album pentru măsuța de cafea – cartonat, cu supracopertă alb-negru lăcuită, imprimat pe coală cretată, în condiții tipografice excelente.

Conținutul albumului este structurat în capitole. După „Introducere”, cititorii află despre „Anii timpurii” ai formației, despre „Anii 1980”, „Anii 1990”, respectiv despre „Anii 2000”. Un capitol aparte se ocupă de curentul „Thrash Metal & Bay Area”, iar altele de înregistrările „Bootleg” și de aparițiile în concert ale formației – „Metallica Live”.

Secțiuni distincte le sunt dedicate membrilor formației – Cliff Burton, Kirk Hammett, Robert Trujillo, James Hetfield și Lars Ulrich. O altă secțiune prezintă foști membri ai trupei, precum Dave Mustaine sau Jason Newsted.

De asemenea, unele secțiuni le sunt dedicate albumelor de studio ale formației, de la Kill ‘Em All și Ride the Lightning la Death Magnetic și Lulu. Albumul se încheie cu o… rockografie.

Asemenea altor volume din seria de la Carlton Books, Metallica…  prezintă o mulțime de fotografii de arhivă – instantanee din concerte, imagini din culise, afișe, materiale promoționale, bilete (inclusiv un bilet de la ultimul concert în care a apărut regretatul basist Cliff Burton), fotografii de studio. În ton cu originile blue collar ale curentului thrash metal, bună parte dintre fotografii sunt alb-negru, iar unele dintre cele color sunt desaturate de culoare.

Spre deosebire de Pink Floyd – Giants of Rock, nu toate paginile au text alb imprimat pe fundal negru. Mai degrabă, paginile cu fundal alb alternează cu cele cu fundal negru, iar lectura nu e chiar atât de obositoare.

Am apreciat Metallicapentru informațiile conținute și pentru stilul prezentării. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Nu veți fi surprinși dacă am să vă anunț că în bibliotecă mai am câteva volume dedicate formației Metallica. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.
Citește mai departe

Ronald Pearsall, "The Romance of Travel" (1999)

La jumătatea lunii decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un volum de Ronald Pearsall intitulat The Romance of Travel (Editura Todtri, New York, 1999). L-am parcurs într-o singură zi, la finalul aceleiași luni.

Și iată ce am aflat:

The Romance of Travel este un album format A4, imprimat pe coală cretată, cu ilustrații color, în policromie, și cu copertă cartonată, color, lăcuită.

Primul capitol tratează despre „Zilele timpurii ale călătoriilor”. Apoi, autorul prezintă călătoriile „Pe calea ferată”, „Pe mare”, „Pe căi aeriene”, cu detalii despre călătorii în trenurile cu aburi, pe vase de croazieră, pe vapoare fluviale cu zbaturi, cu dirijabile, respectiv cu avioane în prima jumătate a secolului al douăzecilea.

Ultimul capitol, în schimb, prezintă „Hoteluri și restaurante” de epocă asociate cu destinațiile de vacanță din vremuri demult apuse.

Lucrarea se încheie cu un index.

Pe lângă textul agreabil, presărat cu anecdote și cu mult umor, The Romance of Travel merită apreciat pentru sumedenia de gravuri, picturi și fotografii de epocă ce apar pe aproape fiecare pagină. Astfel, în virtutea zicalei că o imagine face cât o mie de cuvinte, cititorii pot afla o mulțime de detalii despre arhitectura, designul, vestimentația, accesoriile și vehiculele perioadei victoriene ori ale primei jumătăți a secolului al douăzecilea. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Firește, o asemenea lectură lejeră, de vacanță, m-a îndemnat să parcurg și alte albume de artă dedicate unor curente precum Arts and Crafts, Art Nouveau sau Art Déco. Însă despre acelea am să vă informez cu alte ocazii.
Citește mai departe

Martin Fido, "The World of Charles Dickens" (2012)

La jumătatea lunii februarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un volum de Martin Fido intitulat: The World of Charles Dickens – The Life, Times and Works of the Great Victorian Novelist (Editura Carlton, Londra, 2012). Am parcurs lucrarea două zile mai târziu.

Și iată ce am aflat:

The World of Charles Dickens a apărut inițial în 1997 și a fost publicată într-o versiune revizuită în 2012 pentru a marca bicentenarul nașterii autorului britanic.

Volumul începe cu o „Introducere” care prezintă succint conținutul lucrării. Urmează o „Cronologie” în care evenimente din viața lui Dickens sunt plasate în paralel cu diverse repere istorice din Marea Britanie și din lume.

Capitolul întâi tratează despre „Epoca lui Dickens” – cu secțiuni dedicate politicii și societății, literaturii și artelor, copilăriei lui Dickens, educației și uceniciei autorului, succesului său timpuriu, faimei și relațiilor de prietenie, familiei și călătoriilor, receptării operei de către public, respectiv ultimilor ani din viața scriitorului.

Capitolul al doilea se concentrează asupra „Scriitorului popular”. De această dată, subsecțiunile tratează despre subiectele de senzație, despre teatru (Dickens având o pasiune pentru producțiile teatrale de amatori), apoi despre teme recurente din romanele dickensiene precum fantomele, avarii, nebunii, ucigașii, copilăria, iubirea și căsătoria, elementele autobiografice. Alte subsecțiuni compară personaje dickensiene și persoane reale care le-au inspirat, respectiv discută structura și unitatea operei dickensiene.

Capitolul al treilea, „Romanele”, prezintă în ordine cronologică principalele lucrări ale romancierului britanic, începând cu Documentele postume ale clubului Pickwick și cu Oliver Twist și sfârșind cu Prietenul nostru comun și cu Misterul lui Edwin Drood. 

Capitolul al patrulea îl prezintă pe Dickens în calitate de „Prietenul săracilor”. Subsecțiunile tratează despre chestiuni sociale de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea pe care Charles Dickens le-a discutat în cărțile sale și pe care societatea victoriană a căutat să le abordeze cumva. Printre acestea se numără azilurile pentru săraci, educația și școlile, închisorile și regimul deținuților, sărăcia și prostituția, problemele sistemului juridic, nevoiașii și opresorii.

În schimb, acpitolul al cincilea se referă la Dickens ca „Marele victorian”. Astfel, din diversele subsecțiuni aflăm despre poziționarea politică a romancierului, despre opiniile lui privitoare la revolte și revoluții, despre relațiile lui cu forțele de poliție, despre viziunea sa privitoare la ingineri, afaceriști și bancheri, precum și despre atitudinea lui antiintelectuală. Alte subsecțiuni tratează despre modul în care romancierul britanic s-a raportat la religie, la minoritățile etnice, la naționalism și patriotism, la cenzură, ipocrizie și falsa modestie, respectiv la… voia bună. Căci, deși în imaginația populară adjectivul „dickensian” se asociază cu sărăcia și cu lipsurile de tot felul, Charles Dickens aprecia ospețele, petrecerile, dineurile și compania agreabilă.

Ultimul capitol se concentrează asupra „Reputației nemuritoare”. Pe rând, subsecțiunile prezintă faima romancierului în timpul vieții, scandalul postum privitor la viața sa privată în ultimii ani, critica literară ostilă, reevaluarea critică din secolul al douăzecilea, adaptările romanelor dickensiene pentru teatru, respectiv pentru cinematografie și televiziune, precum și statutul de care se bucură în prezent personalitatea lui Dickens și moștenirea lui literară.

Volumul se încheie cu un index alfabetic și cu o pagină de mulțumiri.

Motivele pentru care am apreciat lucrarea domnului Fido sunt numeroase. Pe de o parte, dumnealui a plasat foarte bine opera dickensiană în contextul ei social și cultural. Pe de altă parte, prezentarea biografiei romancierului și apoi a romanelor sale a ajutat la mai buna înțelegere a subiectului abordat. Apoi, materialul a fost bine organizat în capitole și secțiuni, cu o prezentare succintă și clară. Nu în ultimul rând, fiecare subsecțiune este amplu ilustrată cu gravuri, picturi și fotografii de epocă.

În egală măsură, The World of Charles Dickens este o piesă de colecție pentru forma în care se prezintă – copertă cartonată, cu supracopertă color, lăcuită, pagini cretate, cu ilustrații alb-negru și color, tehnoredactare superbă, viniete la fiecare început de capitol. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Ca urmare, nu doar am păstrat acest album în bibliotecă, ci am și cumpărat câteva romane dickensiene, precum The Old Curiosity Shop, Little Dorrit, Nicholas Nickelby și Dombey and Son, pe lângă cele pe care le aveam deja. Dar despre toate astea rămâne să discutăm mai pe larg cu alte prilejuri.
Citește mai departe

Jim Boulton, "100 Ideas That Changed the Web" (2014)

La jumătatea lunii august 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț redus o carte de Jim Boulton intitulată 100 Ideas That Changed the Web (Lawrence King Publishing, Londra, 2014). Am parcurs-o în perioada august – septembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

100 Ideas That Changed the Web este un volum ilustrat pentru pus pe măsuța de cafea. (Probabil că ar trebui să mă simt ușor vinovat pentru că nu am măsuță și nici nu beau cafea.) Pe câte două pagini, oferă un titlu incitant, un articol concis, informativ, precum și mai multe ilustrații relevante pentru tema aleasă.

Unele dintre articole sunt dedicate tehnologiilor premergătoare mediului World Wide Web, precum Mundaneum, un hipertext de referințe mediatice imaginat și parțial pus în practică de către bibliotecarul belgian Paul Otlet, calculatorul personal, mouse-ul, realitatea amplificată sau tabletele. Altele se ocupă de limbaje de programare și protocoale de comunicare precum hipertextul, HTML, sistemul de nume al domeniilor ori suita de protocoale a Internetului. Altele tratează despre conținutul Web, de la Geocities și webmail la bloguri, site-uri de socializare și enciclopedii colaborative. Nu lipsesc „Suspecții de serviciu”, cum ar fi Sir Tim Berners-Lee, Bill Gates, Sergey Brin, Larry Page, Hedy Lamarr și Mark Zuckerberg. Am întâlnit și referiri la cultura populară, de la literatura cyberpunk la jocurile MMORPG și de la concerte rock transmise în direct pe Web la jurnale video postate pe YouTube.

Pe ansamblu, 100 Ideas That Changed the Web reprezintă un curs de istorie a mediului World Wide Web, pe de o parte, și o sursă de informații utile privitoare la persoanele și instituțiile care au jucat un rol în dezvoltarea acestuia, pe de altă parte. Lucrarea e atrăgătoare, deoarece este imprimată pe hârtie de foarte bună calitate, cu ilustrații alb-negru și color, și utilă, întrucât se încheie cu un idex alfabetic.

Vă recomand cu multă căldură această introducere în domeniul Web pentru a afla mai multe despre un fenomen care, în numai câteva decenii, a ajuns să ocupe un loc central în cultura mondială. (Puteți comanda un exemplar aici.)

Pe o temă oarecum similară, am parcurs deja o lucrare de nonficțiune intitulată What Would Google Do? Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

(P.S. Pe 29 noiembrie 2017, blogul Țesătorul a împlinit 10 ani de existență. 884 de postări, 540 de cronici de carte, numeroase schițe, capitole de roman, cronici de la concerte rock, reportaje de la lansări de carte, 104 abonați și peste 330.000 de vizite. Pentru a marca aniversarea, v-am oferit acestă recenzie dedicată istoriei extraordinarei țesături numită World Wide Web. Și să vedeți ce va urma de aici înainte…)
Citește mai departe

Glenn Povey, "Pink Floyd – Giants of Rock" (2016)

În decembrie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un album de Glenn Povey intitulat Pink Floyd – Giants of Rock (Editura Carlton, Londra, 2016). L-am parcurs în două reprize de lectură.

Și iată ce am aflat:

Pink Floyd – Giants of Rock este o carte de pus pe măsuța de cafea – un album format A4, cartonat, cu supracopertă color, lăcuită, imprimat pe coală cretată, în condiții tipografice impecabile.

Conținutul este organizat în capitole. Astfel, după „Introducere”, cititorii sunt invitați să afle, pe rând, despre „Anii timpurii”, „Anii 1960”, „Anii 1970”, „Anii 1980”, „Anii 1990 și mai departe”. De asemenea, subsecțiuni aparte le sunt dedicate albumelor de studio ale formației, de la The Piper at the Gates of Dawn și A Saucerful of Secrets la The Division Bell și The Endless River.

În plus, secțiuni importante le sunt dedicate membrilor formației: Syd Barrett, David Gilmour, Nick Mason, Roger Waters și Richard Wright. În fiecare astfel de secțiune se află atât informații biografice, cât și prezentări ale albumelor solo lansate de artiștii britanici.

Albumul conține o mulțime de imagini de arhivă (unele inedite) cu membrii formației, afișe de la diverse concerte, materiale promoționale, instantanee din spectacole. Într-un mod mai degrabă misterios, lipsesc tocmai copertele albumelor lansate de Pink Floyd de-a lungul a cinci decenii.

Am apreciat concizia și claritatea materialului prezentat în Pink Floyd – Giants of Rock, precum și excelenta calitate tipografică a albumului. Singurul neajuns (dacă se poate numi astfel) este că toate paginile au textul imprimat cu alb pe fond negru. Ca urmare, volumul e mai ușor de răsfoit decât de citit.

Pe ansamblu, însă, Pink Floyd – Giants of Rock a meritat banii și timpul de lectură. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) L-am așezat în colecția mea alături de The Legend of Pink Floyd. Firește, mai am în bibliotecă niște volume dedicate legendarei formații britanice. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.
Citește mai departe

Chris Wooding, "The Ace of Skulls" (2013)

La finalul lunii iulie 2014, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Ace of Skulls (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2014). L-am parcurs în intervalul iulie – august 2017.

Și iată ce am aflat:

The Ace of Skulls încheie tetralogia Ketty Jay. De această dată, Vardia este sfâșiată de război civil, iar echipajul aeronavei Ketty Jay este prins la mijloc între Coaliția aflată la putere și Trezitorii fanatici religioși. Lucrurile se complică atunci când Trinica Dracken și alți căpitani mercenari ajung să fie posedați de demoni, iar căpitanul Frey caută să o salveze cu ajutorul demonologului Crake și al Cavalerilor Seculari.

În mai mare măsură decât romanele precedente din serie, The Ace of Skulls uimește prin aploarea intrigii, prin loviturile de teatru (asediu, invazie inopinată, apoi încă o invazie) și prin ritmul furibund al acțiunii. De semenea, în buna tradiție a romanelor-foileton, cititorii care au avut răbdare să îl parcurgă până la sfârșit sunt recompensați cu un final fericit (sau două).

Pe ansamblu, dezvoltarea individuală a personajelor este condusă până la un nivel mulțumitor, relațiile dintre personaje evoluează interesant și plauzibil, iar lumea din fundal este conturată în detalii noi și atractive. Din acest punct de vedere, tetralogia Ketty Jay are meritul că nu doar prezintă o lume imaginară, ci și arată evoluția ei dinamică.

Fără a rivaliza cu serii de vârf ale literaturii steampunk, precum trilogia Bas Lag a lui China Miéville sau Seria Jackeliană a lui Stephen Hunt, tetralogia Ketty Jay s-a dovedit a fi o lectură captivantă și agreabilă, cu personaje diverse, interesante și cu un fundal complex și exotic. O recomand atât celor pasionați de literatura fantastică sau steampunk, cât și fanilor serialului TV Firefly.

În ceea ce mă privește, voi așeza la raft The Ace of Skulls alături de celelalte trei romane ale seriei. Nu vă veți mira dacă am să vă spun că deja am început să parcurg alte volume steampunk. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.
Citește mai departe

Mick Wall, "Lemmy – The Definitive Biography" (2016)

În a doua jumătate a lunii noiembrie 2017, de la anticariatul Antic Exlibris din București, am achiziționat la preț promoțional un volum de Mick Wall intitulat Lemmy – The Definitive Biography (Editura Trapeze, Grupul Editorial Orion, Londra, 2016). L-am parcurs în tei zile.
Și iată ce am aflat:
Jurnalistul muzical Mick Wall a utilizat un vast material documentar – interviuri, articole din presă, postări web – pentru a scrie biografia unui personaj celebru și îndrăgit din lumea muzicii rock: Ian „Lemmy” Kilmister (1945 – 2015). Capitolele urmăresc pe rând copilăria și adolescența artistului, activitatea de asistent al lui Jimi Hendriks, începuturile muzicale, cariera din anii 1960-1970 cu formația Hawkwind, formarea trupei Motörhead, evoluția trioului clasic (Kilmister, Clarke, Taylor), reformarea trupei, întâi ca un cvartet, apoi ca un nou trio (Kilmister, Campbell, Dee), etapa târzie a formației, apoi pieirea lui Lemmy și reacția lumii muzicale la dispariția sa.
Întrucât autorul acestei cărți și basistul formației Motörhead s-au cunoscut mai bine de trei decenii, foarte des pe paginile biografiei lui Lemmy apar citate din interviurile pe care acesta din urmă le-a acordat sau remarci pe care le-a făcut în convorbiri particulare. De asemenea, frecvent, volumul conține și declarații date de foști membri ai trupei Motörhead, de manageri ai formației, de muzicieni care au colaborat cu Lemmy de-a lungul anilor.
Portretul care rezultă este franc și adesea emoționant – căci Mick Wall punctează uneori diferența dintre Lemmy, legenda rock, și Lemmy, persoana din viața reală. Chiar dacă cele două entități purtau aceleași haine pe scenă și pe stradă, cea dintâi părea să fie un rebel pus pe încălcat tabuuri, în vreme ce cea din urmă era curtenitoare și generoasă. Poate de aceea, în pofida disensiunilor ivite din tot felul de pricini, cei care l-au cunoscut pe Lemmy Kilmister vorbesc despre el cu multă afecțiune, iar pierderea cauzată de dispariția lui este ireparabilă.
Biografia Lemmy conține și o mulțime de fotografii de arhivă, unele alb-negru, altele color, ilustrând etape din cariera muzicală a basistului.
Pe ansamblu, Lemmy a meritat din plin atât prețul achiziției cât și timpul petrecut cu lectura. Pentru cei care deja sunt familiarizați cu muzica formației Motörhead, volumul Lemmy este o piesă de colecție, în vreme ce, pentru cei care abia acum fac cunoștință cu această trupă rock, biografia reprezintă o bună introducere. (Puteți comanda un exemplar aici.)
Și, cum toate cele bune sau rele sunt trei, după ce am parcurs White Line Fever și Lemmy – The Definitive Biography, în Vinerea Neagră mi-am comandat Lemmy and Motörhead in the Studio. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej. 
Citește mai departe

Joe Benitez et al., "Lady Mechanika, vol. 4"

În a doua decadă a lunii noiembrie 2017, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la magazinul Red Goblin din București, am achiziționat un exemplar din volumul al patrulea al romanului grafic Lady Mechanika – La Dama de la Muerte (Benitez Productions, Encino, California, 2017). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea din La Dama de la Muerte este plasată, cronologic vorbind, înaintea celorlalte trei volume din seria Lady Mechanika, în 1869. Protagonista călătorește din Statele Unite ale Americii în Mexic pentru a se reculege în urma pierderii unei persoane apropiate, Dallas. În sătucul Santa Catrina, localnicii o includ în sărbătoarea anuală Dia de los Muertos. Din păcate, satul este atacat de o bandă de tâlhari deghizați, Jinetes del Infierno. Lady Mechanika se confruntă cu ei, apoi eliberează niște copii pe care îi răpiseră și întemnițaseră bandiții. Din păcate, alți răufăcători din aceeași bandă pustiesc și distrug satul, iar în final protagonista îi ucide pe toți, cu excepția unui adolescent care rămâne să spună povestea.

Tematic, scenariul scris de Joe Benitez și M. M. Chen se încadrează în categoria western mai curând decât în cea steampunk (ceea ce e o variațiune binevenită). Grafica realizată de Joe Benitez și Martin Montiel este la înalt nivel – cu variațiuni interesante în ramele care însoțesc unele cadre, de la tije și roți dințate în prima parte la flori exotice și măști mortuare în partea a doua și la oseminte, cranii și mătănii spre final. Culorile alese de Peter Steigerwald, Beth Sotello și Mike Garcia sunt intense și impresionante, iar galeria de coperte ale fasciculelor în care a apărut inițial banda desenată aduce un plus de farmec volumului.

Pe ansamblu, față de The Lost Boys of West Abbey, La Dama de la Muerte a fost mai complexă și mai captivantă – poate și datorită exotismului temei alese. A meritat pe deplin atât timpul cât și banii. (Dealtfel, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aștept deja cu interes următorul volum din serie, The Clockwork Assassin. Dar despre acela rămâne să discutăm la momentul potrivit.
Citește mai departe
1 2 3 11