Film alb-negru

          Se întunecă. Arunc țigara fumată pe jumătate în ceașca de cafea și mă ridic greoi:           „Poate mâine…”           Un individ mă rașchetează în trecere și mă enervez.           Sfârșit de octombrie, seara se face răcoare. Zgribulit, caut prin buzunări cheile de la Rover. Îmi pare că aud ceva și bunul dresaj din armată mă trântește de pământ. Cad urât, la cele peste 120 de kile, cu gâtul sucit, ca să văd ce m-a apucat, dar explozia vitrinei de peste drum mă edifică. Mă rostogolesc, precum un hipopotam în mâl, sub o mașină. Inima o ia galop și tensiunea mă strangulează. Forțez mental, încet, încet, încep din nou să văd altceva decât vâlvătăi roșii.           Stau pe burtă și încerc să ajung la pistol.           −Poliția! Ajutor!           Angajatul magazinului iese, se adună lume, eu tot sub mașină.           Se aude zgomot de sirenă și mă răsucesc pe spate: Rău să îmbătrânești. Mă scutur.           − Căpitane! Agentul îmi vede postura nu prea OK și-o sucește: Domnul Căpitan…           − Ce s-a întâmplat?           − Un foc de armă, probabil rătăcit…           − Și ce vrei să faci? Pune de-un proces verbal și dă-i omului o hârtie să se […]

Citește mai departe

„Eu 2.0” de Dan Doboș

             Nu mică mi-a fost surpriza de a primi din partea autorului un exemplar-semnal al cărții acum mai bine de o lună. Am citit-o cu bucurie, dar și cu mândria de a mă delecta cu poveștile înaintea multora. Pare nepotrivit termenul de “poveste” asociat cu genul SF în care se încadrează proza de față? Poate. Numai că eu le-am calificat așa după ce am parcurs pe nerăsuflate primul text, cel ce dă și titlul volumului: “eu 2.0”, un fel de prolog la declarația de dragoste către Cassandra, femeia ce bântuie tandru și dureros mintea naratorului.           eu 2.0 – După moarte, un scriitor semnează un contract în urma căruia intelectul îi este înmagazinat într-un spațiu virtual, fără posibilitatea de a primi informații din afară. Plănuiește să continue să scrie, astfel încât fiica sa să poată beneficia de încasările de pe urma vânzărilor. Numai că lucrurile nu merg chiar după cum se aștepta acesta. Descoperă că rolul de Demiurg nu e deloc ușor, că aplicarea legilor vechi după care se ghidase pe timpul vieții poate fi plictisitoare. Cea care-l salvează e Cassandra, cea de-a cincea soție. Varianta 2.0 a scriitorului alege să-și petreacă veșnicia alături de ea. E interesantă relatarea […]

Citește mai departe

Prizoniera

                    — Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.           Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.           În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului           — Puteți să-mi […]

Citește mai departe

Punct de convergență 1968

          — … şi nu aveam cu cine să discut, punct. Nu mai zic de ce se întâmplă în jurul nostru, de lumea în care trăim, chestii care nu o interesau. Dar am dus-o la bunici la moşie, i-am arătat şemineul şi i-am zis bagă şi tu nişte lemne şi fă focul. Mă cheamă din curte după o jumătate de oră şi-mi zice că nu găseşte butonul. Păi chiar aşa?! Butonul?!           — Ce vrei, Lemmy, nu toată lumea trebuie să ştie fineţuri de-astea de-ale tale. Gândeşte-te şi tu…           — Da, mă, fineţuri, zi-mi iar că-s învechit! Dar butonul?! Cum adică unde e butonul şemineului?!           — Hai că sunt şi şeminee care au buton. Cu pretenţiile astea ale tale o să rămâi burlac toată viaţa.           Lemmy mă privi lung, pufni, mormăi ceva indecent despre pretenţii şi îmi întoarse spatele, atât cât putea în scaunul maşinii. Mi-am înăbuşit cu greu un zâmbet: îl cunoşteam bine pe colegul meu şi ştiam ce… hm, butoane să apăs ca să obţin ce vreau de la el. În cazul de faţă câştigasem cel puţin 10 minute de linişte, timp suficient să-mi fac ordine în gânduri şi să mă pregătesc moralmente pentru misiune. […]

Citește mai departe

„Vremea renunțării și alte povestiri” de Marian Truță

          2017, editura Tritonic, 196 pag., ISBN 978-606-749-259-0                     Într-un fel, cartea aceasta poate fi considerată reeditarea volumului de debut a lui Marian Truță, apărut în 2008 la editura Bastion sub același titlu. Pe de altă parte, vorbim despre o semi-reeditare, câtă vreme Michael Haulică, coordonatorul colecției SCi-Fi de la Tritonic a considerat că volumul cu pricina ar merita să fie împărțit în două. Trei texte le-a grupat în volumul de față, probabil pe baza dimensiunilor și a tematicii, deoarece toate reprezintă o „vreme„: Vremea nebuniei, Vremea așteptării și Vremea renunțării. Celelalte texte au fost grupate în alt volum, apărut două luni mai târziu sub titlul Început de anotimp ploios la Ezary.           Trebuie să recunosc că n-am citit prea multe creații ale lui Marian Truță. Așa, pe repede înainte, cred că aș putea enumera povestirea Soledad și cărțile scrise în colaborare cu Dănuț Ungureanu – Vegetal și Mineral. Prin urmare, volumul de față a fost o ocazie bună de a pătrunde în opera sa, de a-l cunoaște mai bine în postura de autor și a vedea dacă este sau nu pe gustul meu.           După primele rânduri din Vremea nebuniei mi s-a părut că am […]

Citește mai departe

O chestiune de libertate

          Maast clipi când ceasul – pe a treia etajeră la dreapta, deasupra cuțitului însângerat, sub ghemul de cabluri pe care își tot promitea să îl descurce mâine, niciodată astăzi – începu să sune incontrolabil de parcă ar fi avut cu adevărat viață și o personalitate cam colerică. 00:00 arăta cu prea multă mândrie. Păcat că era stricat și își amintea acea oră doar ocazional, spre disperarea lui Maast. Clipi din nou. Ecranul din fața lui era mort, observă acum. Țigara care îi atârna în colțul stâng al gurii era arsă de mult.           Se uită obosit la ecran până când, cu mult efort, de parcă ar fi condus o mașinărie grea, își ridică unul din brațe și cu un deget încă amorțit bătu ușurel în el. Scuipă mucul de țigară pe jos, unde se adăugă unui covor ordonat de prieteni similari cu excepția unor necunoscuți cu carapace negre care puteau să se târască pentru că posedau ceva ce mucurile nu aveau: viață.           – Haide, nu face asta acum, bolborosi cu jumătate de gură și, de cum a spus-o, ecranul reveni la viață și munca lui neterminată îi apăru în față ca o umbră ce se contura deasupra lui. […]

Citește mai departe

„Suspendați într-o rază de soare” de Ben Ami

          2014, editura Tracus Arte, 108 pag., ISBN 978-606-664-348-1                     Ca scriitor, există diferite moduri de a aborda un text. Poți începe direct în miezul acțiunii, revelând ulterior prin flashback-uri evenimentele anterioare care au condus la starea respectivă. Sau poți, firește, să construiești în liniște cadrul, crescând progresiv tempoul acțiunii spre punctul culminant. Unii țin mereu piciorul pe pedala de accelerație, concentrându-se doar pe acțiune, în timp ce alții condimentează textul cu descrieri, considerații morale sau filozofice, povești și divagații.           Există însă încă un aspect aparte, la care mă voi referi în rândurile următoare, deoarece are legătură cu volumul prezentat aici. Ce este mai indicat? Să-i explici totul cititorului, să folosești un stil clar, limpede, din care se înțelege ușor tot ce e de înțeles? Sau, dimpotrivă, să lași anumite lucruri în ceață, să folosești exprimări alambicate, astfel încât cititorul să nu fie sigur că lucrurile stau exact așa cum le-a perceput, ci e nevoie să recurgă la o a doua, poate chiar a treia lectură ca să descifreze misterele?           În mod cert, Ben Ami face parte dintre autorii care optează pentru cea de-a doua variantă. Lucrurile nu sunt niciodată explicate complet, ci lăsate […]

Citește mai departe

Cimitirul curiozităţilor

          A.D. 2068, Nava-geamăn UNSS Castor/Pollux, undeva la marginea sistemului solar                     Căpitanul-General Alvar Santiago de la Rey, comandantul suprem al misiunii spaţiale “Tolimar II“, îşi prinse capul în mâini. De partea cealaltă a mesei, răsturnaţi în fotolii, amiralii Waldemar Kai şi Jonathan Quantrill priveau sideraţi imaginile de pe ecranul uriaş amplasat pe unul dintre pereţii sălii de conferinţe. În picioare, în spatele lor, stăteau adunaţi vreo duzină de ofiţeri superiori şi juniori, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu expresii impenetrabile, alţii cu pumnii şi dinţii încleştaţi.                     Trecură minute bune până când Căpitanul-General sparse tăcerea. Avea o voce răguşită, ca atunci când dai pe gât un pahar de apă cu gheaţă.           — Aşadar, avem confirmarea… Nu ştiu ce să zic, mulţi dintre noi ne aşteptam la asta, nu e ceva nou, domnilor. Am avut, cât, patru luni? Ar fi trebuit să ne pregătească pentru acest moment. Moralmente…           — Să ne pregătească?! Amiralul Quantrill sări în picioare, tremurând din toate încheieturile. P-entru ce să.. p-pentru asta?! Nu am c-crezut aşa ceva! Era imp-posibil! Im-po-si-bil! Datele sunt greşite!                     Santiago bătu cu palma în masă.           – Calculele iniţiale nu au minţit, John, nu te […]

Citește mai departe

„Cine doarme și visează” de Cezarina Anghilac

          2017, editura Tritonic, colecția Fantasy, 152 pag., ISBN 978-606-749-231-6                     Pe Cezarina Anghilac am cunoscut-o ca redactor extrem de delicat, cu care îmi face o plăcere deosebită să lucrez. Orice observație are de făcut, o face cu mult bun simț, așa încât ajung să mă simt de parcă chiar eu doream să fac modificarea sugerată de ea. Am cunoscut-o și ca autor, prin două proze citite în revista Argos, parcă, și m-a surprins plăcut atenția ei pentru detalii, pentru trăirile personajelor, pentru atmosferă. Iar când am cunoscut-o față în față, am întâlnit o persoană timidă, discretă, dar plină de căldură și voie bună.           Prin urmare, m-am bucurat când mi-a oferit ocazia s-o cunosc și prin intermediul volumului de debut Cine doarme și visează. O carte din care să citesc azi câteva pagini, mâine altele, călătorind din poveste în poveste până la final. Prin acest tip de interacțiune poți vedea din ce material e croit un autor, dacă stârnește în tine acel fior care te va face să spui „da, vreau să cumpăr și următorul său volum”.           Cartea Cezarinei include șase texte cu rețete diferite, dar conținând toate anumite ingrediente: atenție pentru detalii, frumusețe stilistică, atmosferă obsedantă, […]

Citește mai departe

Poluare

          Domnul Hust este profesor de matematică-fizică la un liceu situat într-una dintre periferiile Metropolei. Nu este un erou sub acoperire sau un inventator al unui mecanism de teleportare care s-a îmbogățit peste noapte. Nici vorbă! Dl. Hust este un om simplu. Din punct de vedere estetic arată la fel ca și hainele sale, ponosit și tern. Eșarfa înfășurată de prea multe ori în jurul gâtului său slab, sacoul îmbibat în cine știe ce pete de mâncare și pantofii lui lipsiți de luciu denotă faptul că  e burlac get-beget. Garsoniera lui modestă de la etajul 67, dotată cu baie și chicinetă, e foarte încăpătoare, dar dl. Hust nu deține niciun animal de companie. Nu dorește să substituie liniștea din locuința sa cu nimic altceva și pe deasupra e alergic la păr de animale.           A existat cândva, în tinerețile lui o frumoasă idilă cu o femeie ce poseda toate calitățile complimentare sexului frumos, însă dl. Hust nu a reușit să facă vreo impresie deosebită. La scurt timp, domnișoara i-a dat papucii pretendentului ei, sub pretextul că devenise anost și lipsit de energie sau orice imbold în favoarea vieții. De-a lungul timpului, locuința i-a devenit extensia spiritului, ternă și plictisitoare. Personalitatea […]

Citește mai departe
1 2 3 11