Fotoreportaj – decernarea premiilor COLIN 2017

Marian Truță & CBG făcând reglajul fin dinainte Patru nominalizați – Dănuț Ungureanu,  Constantin Pavel, Liviu Surugiu, Michael Haulică Nominalizat la volum de Non-Ficțiune, Mihai Iovănel Începem… GYÖRFI-DEÁK GYÖRGY, Corin Braga și Mircea Opriță – o Școală Ardeleană a COLIN-ului Cuvântul de deschidere i-a aparținut Maestrului Opriță Sala Darclée de la WTC în timpul decernării COLIN-ului Cuvântul Maestrului Opriță despre premiul la Roman SF – Sebastian A. Corn Cuvântul lui GYÖRFI-DEÁK GYÖRGY despre premiul la Volum de proză scurtă SF – Cristian-Mihail Teodorescu Cristian-Mihail Teodorescu vorbind despre bucuria de a scrie SF Fiindcă nu au fost anunțați niciunul, doar cinci dintre cei opt câștigători au fost prezenți. Aici, CBG vorbește despre categoria Roman Fantastic. Rodica Bretin mulțumind și depânând amintiri  pentru și despre COLIn Mircea Opriță înmânează placheta COLIN câștigătorului pentru Non-ficțiune, Lucian-Vasile Szabo CBG și Marian Coman schimbând o caldă strângere de  mână la „Texte de frontieră” Marian Coman a refuzat premiul COLIN pentru „Texte de frontieră” Premiul Special COLIN – Dănuț Ungureanu.  Laudatio – Marian Truță. Vulturul bicefal al fantasticii românești. Hâtru ca de obicei – „Specialul” Dănuț Ungureanu. Un pahar de spumos pentru toată lumea, inclusiv laureații de la diverse ediții COLIN – Rodica Bretin, Dănuț Ungureanu, […]

Citește mai departe

Mother! – Încurcate sunt căile domnului Javier Bardem

            Mai țineți minte când Man of Steel ne-a bătut peste ochi timp de trei ore cu ideea că Superman este Iisus? La fel și mother! (cu m mic și semnul exclamării, pentru că… de ce nu?) este o punere în scenă a Bibliei. O Biblie trecută prin filtrele psihologice ale vizionarului (sau impostorului) Darren Aronofsky, un regizor care îi șochează, plictisește sau derutează atât de mult pe spectatori încât unii dintre ei părăsesc cinematograful. Am văzut The Fountain în urmă cu zece ani într-o sală de cinema din București și un cuplu a plecat pe la jumătatea filmului. Am văzut mother! zilele acestea într-un cinematograf din Berlin și, la fel, un cuplu a plecat după doar o oră.           Pare-se că filmele lui Aronofsky nu sunt potrivite pentru o seară romantică, deși, atât The Fountain cât și mother! sunt construite în jurul unor povești de iubire. În mother! Jennifer Lawrence și Javier Bardem locuiesc într-o casă care este atât o reprezentare a Raiului cât și a Pământului, iar personajul lui Lawrence este atât Mama Natură cât și Fecioara Maria, în vreme ce scriitorul interpretat de Bardem este, în mod evident, Dumnezeu. Într-o zi, la ușa celor doi își […]

Citește mai departe

„Rău de spațiu” „Omul fără nume” de Ovidiu Vitan

„Rău de spațiu” „Omul fără nume”, Ovidiu Vitan, Pavcon, ISBN 978-606-8879-20-8           Dacă ar trebui să descriu într-o singură propoziție volumul de povestiri „Rău de spațiu” „Omul fără nume” aș spune că a fost una dintre cele mai „altfel” cărți pe care le-am citit în ultima vreme. Cu siguranță a fost cea mai nonconformistă carte din SF-ul românesc pe care am întâlnit-o. Și spun asta nu pentru că acest fapt în sine, acela de a fi altfel, i-ar aduce vreun punct în plus, ci pur și simplu pentru că este lucrul care rămâne cel mai pregnant în mintea cititorului după parcurgerea ei.           De ce spun că nu-i aduce puncte în plus? Pentru că, deși originalitatea este un deziderat pentru orice autor de SF, în această carte ea se manifestă în primul rând la nivelul formei, nu al ideii. Începând cu titlul, despre care aflăm din prefața semnată de unul dintre personajele literare ale lui Ovidiu Vitan că este variabil în funcție de exemplar și încheind cu ultimul text, scris sub forma unei note tehnice, după cuprinsul cărții, o serie de bizarerii de execuție atrag atenția la fiecare întorsătură de pagină.           Avem texte scrise în paralel, pe coloane, variind doar […]

Citește mai departe

Film alb-negru

          Se întunecă. Arunc țigara fumată pe jumătate în ceașca de cafea și mă ridic greoi:           „Poate mâine…”           Un individ mă rașchetează în trecere și mă enervez.           Sfârșit de octombrie, seara se face răcoare. Zgribulit, caut prin buzunări cheile de la Rover. Îmi pare că aud ceva și bunul dresaj din armată mă trântește de pământ. Cad urât, la cele peste 120 de kile, cu gâtul sucit, ca să văd ce m-a apucat, dar explozia vitrinei de peste drum mă edifică. Mă rostogolesc, precum un hipopotam în mâl, sub o mașină. Inima o ia galop și tensiunea mă strangulează. Forțez mental, încet, încet, încep din nou să văd altceva decât vâlvătăi roșii.           Stau pe burtă și încerc să ajung la pistol.           −Poliția! Ajutor!           Angajatul magazinului iese, se adună lume, eu tot sub mașină.           Se aude zgomot de sirenă și mă răsucesc pe spate: Rău să îmbătrânești. Mă scutur.           − Căpitane! Agentul îmi vede postura nu prea OK și-o sucește: Domnul Căpitan…           − Ce s-a întâmplat?           − Un foc de armă, probabil rătăcit…           − Și ce vrei să faci? Pune de-un proces verbal și dă-i omului o hârtie să se […]

Citește mai departe

„Eu 2.0” de Dan Doboș

             Nu mică mi-a fost surpriza de a primi din partea autorului un exemplar-semnal al cărții acum mai bine de o lună. Am citit-o cu bucurie, dar și cu mândria de a mă delecta cu poveștile înaintea multora. Pare nepotrivit termenul de “poveste” asociat cu genul SF în care se încadrează proza de față? Poate. Numai că eu le-am calificat așa după ce am parcurs pe nerăsuflate primul text, cel ce dă și titlul volumului: “eu 2.0”, un fel de prolog la declarația de dragoste către Cassandra, femeia ce bântuie tandru și dureros mintea naratorului.           eu 2.0 – După moarte, un scriitor semnează un contract în urma căruia intelectul îi este înmagazinat într-un spațiu virtual, fără posibilitatea de a primi informații din afară. Plănuiește să continue să scrie, astfel încât fiica sa să poată beneficia de încasările de pe urma vânzărilor. Numai că lucrurile nu merg chiar după cum se aștepta acesta. Descoperă că rolul de Demiurg nu e deloc ușor, că aplicarea legilor vechi după care se ghidase pe timpul vieții poate fi plictisitoare. Cea care-l salvează e Cassandra, cea de-a cincea soție. Varianta 2.0 a scriitorului alege să-și petreacă veșnicia alături de ea. E interesantă relatarea […]

Citește mai departe

Prizoniera

                    — Cred că mă bântuie o casă, zice ea și bărbatul dă din cap înțelegător.           Este probabil singurul om din tot Cosmopolisul căruia i-ar putea spune asta fără s-o ia drept nebună. Sunt un cuplu ciudat, femeia îngrijit coafată și discret machiată, într-un costum gri cu dungulițe fine, și bărbatul slab, nebărbierit, în blugi și tricou. Tricoul a petrecut prea multe ore în mașina de spălat, iar părul castaniu al bărbatului ar avea mare nevoie de o tunsoare, dar, dintre ei doi, el este cel complet în largul său, așezat la masa din fundul pub-ului, punând întrebări, luând notițe pe laptopul care-i stă deschis în față și, din când în când, sorbind din ceașca de capucino. Pe masă, mai într-un colț, se află o plăcuță pe care stă scris: Funes, doctor de case.           În fața lui, femeia, în uniforma ei corporatistă, stă cu umerii căzuți, răsucindu-și nervos brățara sau bătând cu vârfurile degetelor în paharul cu gin tonic. Uneori aruncă priviri furișe către fereastra barului, dincolo de care trec zoriți locuitorii Cosmopolisului, prizonieri ai pulsului accelerat al acestui oraș ce trăiește după cele mai noi rețete ale succesului           — Puteți să-mi […]

Citește mai departe

Punct de convergență 1968

          — … şi nu aveam cu cine să discut, punct. Nu mai zic de ce se întâmplă în jurul nostru, de lumea în care trăim, chestii care nu o interesau. Dar am dus-o la bunici la moşie, i-am arătat şemineul şi i-am zis bagă şi tu nişte lemne şi fă focul. Mă cheamă din curte după o jumătate de oră şi-mi zice că nu găseşte butonul. Păi chiar aşa?! Butonul?!           — Ce vrei, Lemmy, nu toată lumea trebuie să ştie fineţuri de-astea de-ale tale. Gândeşte-te şi tu…           — Da, mă, fineţuri, zi-mi iar că-s învechit! Dar butonul?! Cum adică unde e butonul şemineului?!           — Hai că sunt şi şeminee care au buton. Cu pretenţiile astea ale tale o să rămâi burlac toată viaţa.           Lemmy mă privi lung, pufni, mormăi ceva indecent despre pretenţii şi îmi întoarse spatele, atât cât putea în scaunul maşinii. Mi-am înăbuşit cu greu un zâmbet: îl cunoşteam bine pe colegul meu şi ştiam ce… hm, butoane să apăs ca să obţin ce vreau de la el. În cazul de faţă câştigasem cel puţin 10 minute de linişte, timp suficient să-mi fac ordine în gânduri şi să mă pregătesc moralmente pentru misiune. […]

Citește mai departe

Defec pecabil

          “M-am săturat să duc în spate nişte vin pe care nu îl am!“           Adolf Hitler, 1917, undeva pe frontul de vest                     Aceasta nu e o confesiune. Nici să nu vă treacă prin cap că ar fi vreo confesiune. Aceasta nu e nici o etalare publică a obiceiurilor mele matinale, nici o intruziune în epopeea auctorială a “traveling the world” [1]. Nu e şi nici nu va fi. Degeaba vă strâmbaţi a pagubă: ştiu că v-ar place şi mai ştiu că nu va fi aşa ceva. Şi veţi vedea de ce.           O să încerc cumva să mă explic.           Dimineaţa, devreme (mint), casc ochii. Ce văd? Lumea e mai mohorâtă decât o lăsasem eu seara. Pe fereastră, un soare ce se vrea prietenos “îşi aruncă belşugul de raze” [2] “asupra unei lumi aflată parcă la capătul puterilor după o lungă şi grea procreere” [3]. Îmi dau, deci, o impresie de sictir, “o stare de târşă” [4], stare cu atât mai penibilă, cu cât înseamnă că iar am visat ceva urât. Oare ce?           Se făcea că…           Ptiu!           Deasupra patului (deasupra capului!), în locul în care tavanul şi cei doi pereţi se îmbucă imund, bătrânul […]

Citește mai departe

Între minimalism şi maximalism

          Analizînd tendinţele de ultimă oră din muzica electronică, constatăm că o serie de artişti tind să pună la îndoială actualitatea minimalismului. Această constatare nu coincide neapărat cu poziţia adepţilor unui rol dominant al melodiei şi ai aşa-zisei „muzici vii”. Pur şi simplu, există limite pînă la care muzica poate fi simplificată. Chiar şi într-o compoziţie bazată exclusiv pe mijloace electronice de design sonor, care are la origine o sursă sonoră unică, ea trebuie să demonstreze o consistenţă în nuanţe subtile, materia sonoră primară necesită a fi manipulată şi exploatată pe deplin. În cazul unui set limitat de componente muzicale care urmează un motiv repetitiv, este nevoie de o elaborare amplă a detaliilor, setul redus de sunete trebuie să demonstreze o înaltă expresivitate şi să transmită o tensiune dramatică.           Am putea modela un sunet de o asemenea complexitate, încît ascultătorii să reuşească să distingă toate nuanţele şi texturile sale abia după cîteva minute de audiţie. În anumite cazuri, minimalismul constituie un eşec şi vidul senzorial ar necesita să fie înlocuit printr-o suprasolicitare senzorială, după modelul compoziţiei „Gruppen” semnate de Karlheinz Stockhausen, care se constituie din mase dense de particule sonore generate concomitent de trei orchestre simfonice.           Acest subiect […]

Citește mai departe
1 2