Jim Boulton, "100 Ideas That Changed the Web" (2014)

La jumătatea lunii august 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț redus o carte de Jim Boulton intitulată 100 Ideas That Changed the Web (Lawrence King Publishing, Londra, 2014). Am parcurs-o în perioada august – septembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

100 Ideas That Changed the Web este un volum ilustrat pentru pus pe măsuța de cafea. (Probabil că ar trebui să mă simt ușor vinovat pentru că nu am măsuță și nici nu beau cafea.) Pe câte două pagini, oferă un titlu incitant, un articol concis, informativ, precum și mai multe ilustrații relevante pentru tema aleasă.

Unele dintre articole sunt dedicate tehnologiilor premergătoare mediului World Wide Web, precum Mundaneum, un hipertext de referințe mediatice imaginat și parțial pus în practică de către bibliotecarul belgian Paul Otlet, calculatorul personal, mouse-ul, realitatea amplificată sau tabletele. Altele se ocupă de limbaje de programare și protocoale de comunicare precum hipertextul, HTML, sistemul de nume al domeniilor ori suita de protocoale a Internetului. Altele tratează despre conținutul Web, de la Geocities și webmail la bloguri, site-uri de socializare și enciclopedii colaborative. Nu lipsesc „Suspecții de serviciu”, cum ar fi Sir Tim Berners-Lee, Bill Gates, Sergey Brin, Larry Page, Hedy Lamarr și Mark Zuckerberg. Am întâlnit și referiri la cultura populară, de la literatura cyberpunk la jocurile MMORPG și de la concerte rock transmise în direct pe Web la jurnale video postate pe YouTube.

Pe ansamblu, 100 Ideas That Changed the Web reprezintă un curs de istorie a mediului World Wide Web, pe de o parte, și o sursă de informații utile privitoare la persoanele și instituțiile care au jucat un rol în dezvoltarea acestuia, pe de altă parte. Lucrarea e atrăgătoare, deoarece este imprimată pe hârtie de foarte bună calitate, cu ilustrații alb-negru și color, și utilă, întrucât se încheie cu un idex alfabetic.

Vă recomand cu multă căldură această introducere în domeniul Web pentru a afla mai multe despre un fenomen care, în numai câteva decenii, a ajuns să ocupe un loc central în cultura mondială. (Puteți comanda un exemplar aici.)

Pe o temă oarecum similară, am parcurs deja o lucrare de nonficțiune intitulată What Would Google Do? Dar despre aceea rămâne să discutăm cu altă ocazie.

(P.S. Pe 29 noiembrie 2017, blogul Țesătorul a împlinit 10 ani de existență. 884 de postări, 540 de cronici de carte, numeroase schițe, capitole de roman, cronici de la concerte rock, reportaje de la lansări de carte, 104 abonați și peste 330.000 de vizite. Pentru a marca aniversarea, v-am oferit acestă recenzie dedicată istoriei extraordinarei țesături numită World Wide Web. Și să vedeți ce va urma de aici înainte…)
Citește mai departe

Matt Hawkins et al., "Tales of Honor, Vol. 1" (2014)

În ianuarie 2017, la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar din primul volum al unui roman grafic intitulat Tales of Honor – On Basilisk Station (Top Cow Productions, Los Angeles, CA, 2014). L-am parcurs într-o singură zi, în ultima decadă a lunii ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Tales of Honor se bazează pe o serie de romane științifico-fantastice publicate de David Weber la editura Baen Books și având-o ca protagonistă pe Honor Harrington. Primul volum, On Basilisk Station, e inspirat de întâiul roman al seriei, apărut în 1993.

Cadrul de desfășurare este un viitor îndepărtat, în care omenirea a colonizat numeroase sisteme planetare și s-a scindat în numeroase state cu diverse forme de organizare. Unul dintre acestea, Republica Populară Haven, are o politică expansionistă, ceea ce duce la tensiuni cu un stat învecinat, Regatul Stelar Manticore.

Protagonista, Honor Harrington, se remarcă în școala militară prin aptitudinile de lider și prin abordarea creativă a strategiei în luptele spațiale. Din păcate, un coleg dintr-o familie influentă încearcă să o violeze, iar modul în care Honor se apără duce la represalii și la trimiterea ei într-un avampost lipsit de importanță, Stația Basilisk.

În compania subordonaților săi și a unei feline-telepat, Honor descoperă însă că băștinașilor de pe o planetă învecinată li se livrează arme și droguri de către contrabandiști finanțați de Republica Populară Haven. Urmează o luptă fără mari sorți de izbândă, însă Honor câștigă mulțumită ideilor sale strategice sclipitoare și eroismului soldaților pe care îi conduce.

Am apreciat atât scenariul scris de Matt Hawkins cât și grafica realizată de Jung-Geun Yoon și de Sang-Il Jeong. Abordarea narativă a fost neobișnuită – protagonista e anchetată și torturată la bordul unei astronave inamice, iar episoadele intrigii sunt amintiri ce i se deapănă prin minte între două interogatorii.

De asemenea, grafica este mai bună decât media, iar pe alocuri e chiar impresionantă.

Am apreciat și materialele suplimentare, precum planșele cu procesul de creare al personajelor, explicațiile despre funcționarea astronavelor în acest univers ficțional, notele biografice ale personajelor, datele despre organizațiile implicate în intrigă și galeria de coperte.

Pe ansamblu, On Basilisk Station a meritat timpul și banii (în pofida faptului că, de regulă, nu mă dau în vânt după opera spațială militaristă). Ca urmare, dacă pe viitor mi se vor ivi în cale alte volume din romanul grafic Tales of Honor, cu siguranță că nu am să le ocolesc. Căci pe la Antic ExLibris voi mai merge în vizită.

Cu aceeași ocazie, am achiziționat și un roman grafic intitulat Elric – The Balance Lost. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.
Citește mai departe

Boris Vallejo și Julie Bell, "Dreamland" (2014)

Spre finalul lunii mai 2017, mulțumită informațiilor primite de la un vechi prieten, am ajuns să cumpăr la preț promoțional, de la anticariatul Antic ExLibris, un album cu artă fantastică de Boris Vallejo și Julie Bell intitulat Dreamland (Colecția HarperDesign, editura HarperCollins, New York, 2014). L-am parcurs în câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Dreamland este  un album de lux, cu copertă cartonată, cu supracopertă color, lăcuită, cu paginile imprimate  integral color, pe coală cretată, și cu peste o sută cincizeci de reproduceri ale unor picturi realizate de cei doi artiști grafici în intervalul 2005 – 2013. Ca supliment, albumul conține un plic cu zece planșe format A5 pe care sunt reproduse lucrări ale pictorilor.

Secțiunile cuprind: „Trecerea în necunoscut – povestea lui Boris„, „Găsirea destinului meu – povestea lui Julie”, „Oameni care ne inspiră – lucrul cu fotomodele”, „Întrebați-i pe artiști – sugestii și secrete”, respectiv „O uniune neobișnuită – munca împreună”.

Pe de o parte, a fost interesant să aflu unele detalii din viața acestor artiști recunoscuți la nivel mondial (inclusiv faptul că, la rândul lor, cei doi fii ai doamnei Julie Bell au devenit artiști plastici).

Pe de altă parte, a fost liniștitor să aflu că, și după atâtea decenii de carieră la nivel internațional, cei doi se confruntă cu demoni familiari oricărui artist, precum amânarea, perfecționismul sau anxietatea legată de planșa goală – și că au dezvoltat o gamă de strategii pentru a aborda asemenea probleme.

Ceea ce m-a impresionat însă mai mult a fost influența crescândă dintre cei doi pictori, precum și numărul mare de lucrări pe care le-au realizat împreună. Boris Vallejo și Julie Bell sunt căsătoriți din 1989, au un singur atelier și, conform propriilor declarații, își petrec fiecare zi împreună și lucrează șevalet lângă șevalet. Mi se pare un exemplu frumos de colaborare și de sprijin reciproc, iar picturile fantastice din Dreamland arată rezultatele impresionante ale acestei colaborări. (În treacăt fie spus, doamna Julie Bell nu a lucrat doar ca artistă plastică, ci a apărut adesea portretizată în aceste picturi, iar domnul Vallejo, la rândul său, e portretizat uneori de către soția sa.)

Pe ansamblu, Dreamland este cu adevărat o piesă de colecție și merită mai mult de o singură lectură. Firește, la raftul pe care voi așeza acest album se mai află unul sau două cu reproduceri de lucrări ale lui Boris Vallejo. Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.
Citește mai departe

Michael Haulică (antologator), "Argos Doi" (2014)

Spre finalul lunii mai 2015, cu ocazia unui târg de carte Bookfest, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie îngrijită de Michael Haulică, Argos doi – proză science-fiction & fantasy (Editura MediaTech, în colaborare cu editura TexaRom, 2014). Am parcurs cele 215 pagini ale antologiei în două reprize de lectură, la finalul lunii mai, 2015, respectiv la începutul lunii noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

„Cuvântul înainte” îi aparține antologatorului Michael Haulică – o conexiune cu antologia anuală precedentă (Argos unu), o prezentare succintă a autorilor antologați și a textelor din cuprins, o promisiune pentru o antologie anuală viitoare, Argos trei (apărută în 2017).

Prima povestire îi aparține lui Lucian Dragoș Bogdan și se intitulează „Dincolo de orizont”. Personajele, din țări și culturi diferite, călătoresc cu viteze hiperluminice, transcend condiția umană și se confruntă cu diverse dileme ivite din statutul de nemuritori cu puteri și posibilități vaste. Răspunsurile fiecăruia au de-a face cu pulsiuni psihice fundamentale, pe de o parte, și cu perspectivele lor religioase sau filosofice, pe de altă parte.

„Gravitație 0.7” de Aurel Cărășel combină literatura polițistă și hard SF-ul. Protagonistul, Nicholas Gianini Barbossa, anchetează o crimă în asteroidul colonizat Phoebe, iar soluția enigmei are legătură cu gravitația scăzută din asteroid.

„Invazia tăcută” de Alexandru Ioan Despina e o schiță fantastică despre o epidemie oribilă și despre eforturile autorităților de a o controla – ceea ce duce la instituirea unui sistem totalitar. Premisa e interesantă, dar narațiunea la persoana întâi e presărată cu lirisme și sentimentalisme.

Andrei Panțu contribuie la antologie cu „Tursas”, o poveste despre invazia unor creaturi mitologice finlandeze. Personajul principal și eforturile sale de a-i face față invaziei amintesc întrucâtva de romanele catastrofice ballardiene, în vreme ce cadrul metanarativ al manuscrisului găsit și prezentat de un narator contemporan trimit la Numele trandafirului de Umberto Eco.

Felix Tzele ne asigură, în schimb, că „Drumul spre Lună este pavat cu intenții rele”. Schița sa, plasată într-un București ruinat de poluare și de criminalitate, e un mozaic de discursuri ale unor personaje-narator implicate în trafic de stupefiante și jocuri pentru putere.

„Gardianul” de Liviu Braicu pare fantezia-confesiune a unei persoane trecute prin primul val de adoptare a calculatoarelor personale din România anilor 1990. Confesiune – pentru că se recunosc stadiile dependenței de lumile virtuale. Fantezie – pentru că protagonistul-narator luptă ca să salveze alte lumi sub îndrumarea unei entități imateriale. (Și dacă Vocea care îl ghidează pe personaj nu ar fi decât rezultatul unei tulburări psihice?)

Povestirea regretatului scriitor Liviu Radu „Cifrele sunt reci, numerele-s calde” nu are nevoie de nici o prezentare. Povestea lovecraftiană a reverendului Theodore Michener și a soției sale este memorabilă. În Anglia victoriană, cei doi descoperă legătura dintre asasinatele comise de niște criminali în serie și deschiderea periodică a unor porți către alte universuri prin care entități monstruoase cauzează atrocități de nedescris. Atât ca subiect, cât și ca execuție, „Cifrele…” reprezintă una dintre piesele de rezistență ale antologiei Argos doi.

Din păcate, și autoarea următoarei povestiri din cuprins, Ioana Vișan, ne-a părăsit. „Un zâmbet de milioane” e o aventură exotică, pe o planetă extrasolară, în care protagonistul-narator și însoțitoarea lui, Simone, caută un localizator de astronave prin catacombe.

„Observatorul” de Florin Purluca pornește de la o situație aparent banală – o conversație într-o cafenea de pe marginea unei autostrăzi – și duce la implicații stranii, cu nemuritori furișați prin istorie și vizitatori extratereștri infiltrați printre noi.

Alexandru Lamba, redactorul-șef al Gazetei SF, contribuie la sumarul antologiei cu schița „Pe lamă de ras” – o narațiune la persoana întâi despre călătorii în timp, paradoxuri și eșecuri emoționale revizitate… la Brașov.

Argos doi conține o altă povestire memorabilă, „Deratizare” de Lucian Merișca. Intriga are drept fundal o societate distopică, în care cetățenii trebuie să composteze bilete de exterior pentru a circula în spațiile publice, respectiv bilete de interior pentru a sta la ei acasă. Condițiile mizere în care locuiesc Cazal, Lenore și descendenții lor, teroarea adusă de controlori, hrana insuficientă și speranța iluzorie adusă de un post de radio clandestin sunt extrapolări ale situației îndurate de români în anii 1980, în vremea dictaturii național-comuniste a lui Nicolae Ceaușescu. Că „Deratizare” a fost publicată inițial în 1984 a fost o surprinză. Că autorul nu a fost anchetat, arestat sau încarcerat a fost aproape un miracol. Iar că povestirea „Deratizare” rezistă la lectură și la trei decenii după apariție aduce dovada calității ei literare.

Sumarul se încheie cu o schiță a tânărului autor Mihai Alexandru Dincă, „În neant”. Narată la persoana întâi, schița relatează tribulațiile unui astronaut reanimat după criogenare la bordul unei astronave unde lucrurile au scăpat de sub control. Ca și în alte scrieri ale domnului Dincă, tematica hard SF se îmbină cu oroarea cosmică. Judecând după calitatea acestui text, am achiziționat volumul de debut al autorului.

Pe ansamblu, Argos doi a prezentat o lectură destul de bună, însă poate nu la fel de bună ca Argos unu. Cu trei sau patru excepții, textele antologate merită o lectură, însă nu o încurajează și pe cea de-a doua. Ca urmare, nu am păstrat volumul în bibliotecă – poate și pentru că nu mai am loc pe rafturi. Altfel stau lucrurile în privința antologiei Argos unu. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.
Citește mai departe

David Rose, "Enchanted Objects" (2014)

La jumătatea lunii septembrie 2016, prin amabilitatea anticarilor de la Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar cartonat dintr-o lucrare a domnului David Rose, Enchanted Objects – Design, Human Desire and the Internet of Things (Editura Scribner, New York, 2014). L-am parcurs în octombrie, în aproximativ o săptămână.

Și iată ce am aflat:

Domnul David Rose este antreprenor și profesor la MIT Media Labs. Volumul de față tratează despre tendințe tehnologice actuale – unele dominante, altele emergente.

„Introducerea” prezintă subiectul cărții, scopul său și o anecdotă relevantă privitoare la o vizită efectuată de regizorul J. J. Abrams la laboratoarele mediatice MIT și la relația oamenilor cu tehnologia viitoare.

„Prologul” tratează despre dispozitivele portabile din prezent care absorb de la an la an funcțiile a diverse artefacte mai vechi (și le fac inutile), despre farmecul uneltelor și aparatelor cu interfață simplă, despre relația dintre basme și dorințele umane – și despre obiectele „fermecate„.

Partea întâi prezintă patru viitoruri posibile care se manifestă deja. Capitolul întâi se ocupă de cea mai evidentă tendință: „Lumea terminalelor – dominația plăcilor de sticlă„. Paradoxal, deși ubicue în lumea occidentală, telefoanele mobile inteligente și tabletele nu au un precedent în basmele populare și, după părerea autorului, nu au capacitatea de a ne încânta sau de a ne fermeca.

Capitolul al doilea se orientează în schimb către „Proteze – noua ta versiune bionică„. Autorul contrastează personaje postumane din cultura populară (Bărbatul de șase milioane de dolari și Femeia bionică) și realizările recente din domeniul proteticii – viziunea amplificată și realitatea amplificată (ca exemple, sunt menționate căștile piloților militari, respectiv Google Glass).

Capitolul al treilea se concentrează asupra unui subiect recurent în cultura populară: „Animism – traiul cu roboții sociali„. David Rose trece în revistă exemple fictive din Star Wars și Metropolis, amintește originea termenului „robot” în piesa lui Karel Čapek R. U. R. (1920), apoi menționează roboții lui Asimov și androizii din Blade Runner. În secțiuni ulterioare ale capitolului, autorul tratează despre receptarea de către public a diverselor modele experimentale de roboți, despre reacțiile emoționale pe care le avem în prezența roboților, respectiv despre problemele practice legate de numărul de agenți artificiali din viața noastră în raport cu numărul de funcții pe care le au de îndeplinit.

Capitolul al patrulea, în schimb, aduce în discuție „Obiecte fermecătoare din viața de zi cu zi„. Printre exemplele prezentate se află un portofel care se deschide din ce în ce mai greu pe măsură ce ne apropiem de limita bugetului și o carte de credit care ne recompensează pentru exercițiile fizice.

Partea a doua a lucrării tratează despre „Șase aspirații umane„: omnisciență, telepatie, securitate, nemurire, teleportare și exprimare. O secțiune introductivă discută „Interacțiunea dialectică: ficțiune și invenție„, mai exact modul în care artefacte ficționale au dus la crearea unor produse în lumea reală.

Într-un capitol dedicat „Omniscienței„, David Rose prezintă diverse aspecte: dezvăluirea adevărului (care a dus la crearea detectorului de minciuni), cunoașterea instantanee (care a dus la prototipul sferei ambientale), furnizarea unui impuls convingător (care a dus la crearea unor cadrane pentru măsurarea energiei), ajutorul în luarea deciziilor (care a dus la aparate pentru previziuni meteorologice), respectiv ajutorul în reglarea ritmului (care a dus la ceasul Google).

Capitolul dedicat „Telepatiei” prezintă alte prototipuri dedicate unor funcții specifice. Astfel, pentru a indica proximitatea există soneria Google, pentru a comunica simpatia a fost creată jacheta ce ne îmbrățișează de câte ori primim Like pe Facebook, pentru conexiuni propice există portalurile de echipă, pentru a ține legătura cu cei dragi – cabinetul Skype, iar pentru a sprijini poveștile în familie – măsuța de cafea Facebook.

În capitolul dedicat „Securității” se discută tehnologii referitoare la pregătirea adecvată (umbrela ambientală), la comportamentul responsabil (webcam pe capota automobilelor, Google Glass), la pază și protecție (încuietori electronice, zgardă RFID pentru câini), respectiv la protejarea prin mijloace non-letale (taser).

Capitolul dedicat „Nemuririi” trece în revistă prototipuri care ne ajută să ne relaxăm și să ne calmăm (scaunul Pandorei, ceasul care măsoară stresul), care încurajează comportamentul sănătos (cutia cu medicamente luminescentă), care au efecte preventive sau sociale (solnița-santinelă, furculița vibratoare), care încurajează autoreflecția (oglinda sănătății). Concluzia capitolului este că, paradoxal, o viață lungă și sănătoasă va fi suficientă.

Capitolul despre „Teleportare” vine cu probleme (și soluții) din domeniul deplasării. Zborul (pentru care au apărut quadrocopterele), deplasarea fără efort (pentru care s-au inventat stațiile ambientale de autobuz), automobilul-valet (pentru care există șoferul Google), respectiv călătoria ca destinație în sine (pentru care există zboruri la clasa întâi cu Liniile Aeriene ale Emiratelor Arabe Unite).

Capitolul referitor la „Exprimare” prezintă aspecte legate de inversarea curbei de învățare (karaoke, jocurile Guitar Hero), de bricolaj (imprimante 3D, Lego Mindstorms), respectiv de unelte pentru creativitate (pensula Io).

Partea a treia tratează pe larg despre „Proiectarea fermecării„. Secțiunea introductivă, „Capacitatea extraordinară a simțurilor umane„, atrage atenția asupra faptului să simțuri umane precum cel auditiv, cel olfactiv sau cel tactil sunt insuficient folosite de tehnologiile contemporane hipervizuale.

Următorul capitol examinează cealaltă latură a problemei – „Senzorii tehnologiei și bricolajul fermecat” – și conduce către un alt grupaj de capitole: „Șapte abilități ale obiectelor fermecate„. În ordine, aceste însușiri sunt după cum urmează: Să ne informeze dintr-o privire. Să reacționeze la gesturile noastre. Să ni le permitem. Să le putem purta. Să fie indestructibile. Să le putem utiliza. Să ne putem atașa emoțional de ele. (Firește, fiecare asemenea însușire este ilustrată cu exemple tehnologice de dată recentă.)

Apoi, în cuprinsul lucrării se află un capitol despre „Cinci trepte pe scara fermecării„. Prima treaptă o reprezintă conectarea – adăugarea de senzori și conectarea la Internet. A doua treaptă e personalizarea – adăugarea și aducerea la zi a unor informații personale. A treia treaptă o constituie socializarea – adăugarea de conexiuni cu prietenii, rudele și colegii. Treapta a patra e ludificarea – adăugarea de elemente amuzante și motivante preluate din jocurile video. Treapta a cincea o reprezintă narativitatea – adăugarea unei povești umane produsului, serviciului sau utilizatorului.

Partea a patra (și cea din urmă) le este dedicată „Sistemelor fermecate„. În capitole succesive, autorul tratează despre locuințe cu capacități de transformare, despre locuri de muncă echipate pentru teleconferințe și teleprezență, despre orașe orientate către oameni (inclusiv cu vehicule care se parchează singure), după care aduce în discuție aspirații viitoare ce pot fi satisfăcute de obiectele „fermecate„. Printre acestea se numără obiecte create la comandă, obiecte care ajută la calmarea utilizatorilor, obiecte care pot fi programate (eventual „hăcuite„), obiecte care învață, obiecte cu umbre numerice, precum și obiecte „fermecate” cu care să se poată subverti alte obiecte „fermecate„.

Volumul se încheie cu „O metaforă și o macrotendință„. Metafora prezintă rețeaua informatică internațională ca pe o versiune contemporană a electricității (ubicuă, „invizibilă” și absolut necesară pentru funcționarea societății moderne).

Macrotendința o constituie roiul – o puzderie de artefacte suficient de inteligente, conectate la Internet și coordonate, ce vor face parte din traiul de zi cu zi în viitorul apropiat.

Dave Rose ne oferă și o abordare a proiectării din perspectivă muzicală – crearea noilor artefacte în armonie unele cu altele, mai degrabă decât în izolare.

Volumul mai conține o secțiune de mulțumiri, note de final și un index.

Pe ansamblu, am apreciat Enchanted Objects pentru tema aleasă (persoane precum domnul David Rose creează, în fond, dispozitive noi care, în unele cazuri, ajung ulterior să facă parte din viața noastră de zi cu zi), precum și pentru maniera de organizare și prezentare. Cartea e structurată în părți, capitole și subcapitole, secțiunile sunt scrise clar și concis, ideile prezentate sunt susținute cu argumente și cu exemple (adesea din experiența personală de proiectant și antreprenor a autorului), iar limbajul este accesibil și inteligibil, ceea ce face lucrarea mau ușor de înțeles și de apreciat de către publicul cititor larg.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră volumul Enchanted Objects. În ceea ce mă privește, am început deja să parcurg o lucrare cu un subiect similar, Design Futures. Dar despre aceea rămâne să discutăm cu alt prilej.
Citește mai departe

Naomi Klein, "This Changes Everything" (2014)

La jumătatea lunii iulie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din cea mai recentă lucrare a cercetătoarei canadiene Naomi Klein, This Changes Everything – Capitalism vs. the Climate (Editura Penguin, Londra, 2015). Spre deosebire de alte cărți ale aceleiași autoare, pe aceasta am parcurs-o destul de greu, în intervalul aprilie 2016 – februarie 2017. I-am dat totuși de capăt în cele din urmă.

Și iată ce am aflat:

După ce, în lucrările sale precedente, doamna Naomi Klein s-a ocupat de unele efecte ale globalizării în capitalismul târziu (No Logo), de efectele școlii economice de la Chicago (The Shock Doctrine), respectiv de apariția unui nou tip de mișcare de protest facilitată de Internet, de telefonia mobilă și de site-urile de socializare (Fences and Windows), de această dată se concentrează asupra problemei încălzirii globale.

Încă din introducere, autoarea ne asigură că „Într-un fel sau altul, totul se schimbă”, apoi oferă exemple ce ilustrează efectele încălzirii golbale.

Partea întâi, „Moment prost ales”, discută despre puterea revoluționară a schimbării climatice, despre modul în care fundamentalismul pieței libere a ajutat la supraîncălzirea planetei, despre necesitatea construirii unei mișcări de rezistență împotriva încălzirii globale și a insituirii unui sistem de planificare și interdicții, respectiv despre căile prin care fiecare dintre noi neagă încălzirea globală și ce am putea face în această privință.

Partea a doua, „Gândire magică”, tratează despre unele soluții care par să nu fi dat rezultate. Astfel, doamna Naomi Klein prezintă cazuri de fuziune dezastruoasă între corporații și mișcări ecologiste, motivele pentru care miliardarii ce au îmbrățișat ecologismul nu ne vor salva, apoi soluții absurde prin care încălzirea globală ar fi încetinită prin poluarea atmosferei terestre superioare.

Partea a treia, „Pornim, oricum”, prezintă apariția unui nou tip de activism ecologist, pe care cercetătoarea canadiană îl numește Blocadia. Cititorii află despre noii războinici ai climatului, despre democrație, reinvestirea în companii prietenoase cu mediul încojurător și progresele înregistrate până în prezent, despre drepturile ameri-indienilor și modul în care acestea au fost folosite în instanță pentru a bloca unele activități extractive poluante din America de Nord, despre faptul că atmosfera e un bun comun, iar unele datorii istorice ar trebui plătite, respectiv despre posibilitatea regenerării ecosistemului și tranziția de la extracție la reînnoire.

Concluzia cărții este că, în intervalul rămas până la deteriorarea ireversibilă a climatului, avem, la limită, suficient timp pentru a realiza imposibilul. Lucrarea se încheie cu o secțiune de note, cu o pagină de mulțumiri și cu un index.

Pe de o parte, This Changes Everything este relevantă tocmai pentru că, într-un fel sau altul, schimbările climatice aduse de încălzirea globală ne afectează pe toți. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc că astfel de lucrări au tot apărut din anii 1960 încoace, iar faptele pe care le prezintă (reale, documentate și îngrijorătoare) nu au determinat prea multe instituții care contribuie la poluarea mediului să se reorienteze către activități ecologice. (Nu după ce s-a încheiat sesiunea de fotografii în scop promoțional, în orice caz.)

Mai mult, mi se pare puțin ciudat că se aduc destul de rar în discuție, pe parcursul cărții, elemente ce contribuie la încălzirea globală precum termocentralele chinezești alimentate cu cărbune sau industria rusească de extragere a gazelor naturale. Îmi vine greu să înțeleg în ce mod o operațiune amplă de extracție de țiței din America de Nord, să zicem, este mai nocivă decât o operațiune la fel de amplă de extracție de țiței din Rusia.

Că utilizarea pe scară din ce în ce mai largă a combustibililor fosili și despăduririle duc la acumularea dioxidului de carbon în atmosferă și la sporirea efectului de seră înțeleg. Dar, dincolo de ceea ce am ajustat deja în stilul meu de viață (nu dețin un automobil, nu am zburat niciodată cu avionul, mă deplasez cu mijloace de transport în comun acționate electric, cumpăr de preferință alimente și haine produse în țara mea, depozitez selectiv deșeurile în containere special amenajate), nu prea văd în ce mod aș mai putea contribui la protejarea mediului înconjurător. De prezentat la cea mai apropiată benzinărie cu o pancartă cu un slogan ecologist nu am să mă prezint prea curând. La urma urmei, și cărțile doamnei Klein sunt distribuite pe glob tot prin livrare cu vehicule alimentate cu combustibili fosili… care contribuie la încălzirea globală.

Voi așeza pur și simplu This Changes Everything la raft, alături de celelalte cărți ale cercetătoarei canadiene, și o să-mi văd de restul vieții mele. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din această carte aici.)
Citește mai departe

Émile Gallé, "Émile Gallé" (2014)

În 2015, la anticariatul Antic ExLibris din București, am găsit un album mare, cartonat, dedicat unui artist francez asociat cu mișcarea Art Nouveau. Cum albumul nu era tocmai ieftin (nici foarte scump), i-am cerut sfatul bunului meu prieten Tudor Popa. La recomandarea acestuia, am achiziționat albumul Émile Gallé (Parkstone Press International, New York, 2014).

De parcurs, mi-am făcut timp să îl parcurg abia în septembrie 2016. Și iată ce am aflat:

Albumul începe cu o succintă „Introducere” în care Émile Gallé (1846 – 1904), întemeietorul și directorul Școlii de la Nancy, este plasat în contextul mai amplu al mișcării Art Nouveau.

Urmează capitole cu titluri precum „Iubitor al naturii”, „Maestru sticlar”, „Artistul oficial” sau „Decoratorul”. Spre deosebire de alte albume similiare, autorul textelor este însuși Émile Gallé – căci, în volumul de față, am întâlnit toasturi, discursuri oficiale, articole polemice, eseuri-manifest și ample explicații privitoare la sursele de inspirație sau la simbolistica unor lucrări.

Pe de o parte, am fost plăcut surprins să constat că artistul francez a fost botanist și entomolog amator. Pe de alta, am fost impresionat de erudiția sa. Adesea, discursurile sale sunt presărate cu citate din autori francezi clasici, cu termeni științifici, cu o sumedenie de referiri la artiști și poeți din secolul al nouăsprezecelea și cu trimiteri la ceramica Extremului Orient.

Ceea ce m-a uimit și încântat însă a fost puzderia de fotografii color, de mari dimensiuni, în înaltă definiție, cu lucrările artistului. Émile Gallé a fost un maestru al sticlăriei, al ceramicii și al mobilierului, iar lucrările sale au ajuns în muzee publice și în colecții particulare din America de Nord, Europa și Japonia. Nu am cuvintele necesare pentru a vă descrie frumusețea, varietatea și înalta calitate a lucrărilor sale – fie că este vorba despre vaze sau despre cupe, despre servicii de ceai sau despre lămpi, despre etajere, birouri, paturi sau mese. (Căci Art Nouveau avea ambiția să integreze viața urbană într-o viziune unitară – de la arhitectura locuințelor la mobilier și de la bunurile de întrebuințare casnică la bijuterii.)

O măsură a succesului deosebit pe care le-au avut lucrările acestui artist extrem de talentat îl reprezintă faptul că, la mai bine de un secol de la dispariția acestuia, reproduceri și imitații ale vazelor și lămpilor Gallé încă se mai produc și se mai vând.

În ceea ce mă privește, după experiența deosebit de agreabilă pe care am avut-o parcurgând acest album, aș dori să îi mulțumesc și pe această cale pentru recomandare bunului meu prieten Tudor Popa, respectiv să citesc în curând un alt album dedicat unui maestru Art Nouveau, Louis Comfort Tiffany Masterworks. Dar despre acela vom discuta  cu altă ocazie.
Citește mai departe

J. Loeb & T. Sale, "Batman – Dark Victory" (2014)

A doua zi după ce achiziționasem The Long Halloween, am revizitat ComiCon 2016 la Romexpo (și am constatat că prețul biletului crescuse cu 50%). Pe lângă plăcerea de a mă revedea cu diverși prieteni și colaboratori, am avut bucuria să achiziționez un exemplar din romanul grafic Batman – Dark Victory (DC Comics, New York, 2014) de Jeph Loeb și Tim Sale.

L-am parcurs în perioada iunie – iulie 2016. Și iată ce am aflat:

La câțiva  ani după evenimentele din The Long Halloween, mulțumită eforturilor procuroarei Janice Porter, Alberto Falcone, care fusese condamnat pentru crimele de sărbători și închis la Azilul Arkham, este eliberat. La scurtă vreme, în Gotham începe o nouă serie de crime. Dacă în The Long Halloween misteriosul criminal împușca gangsteri, de această dată făptașul spînzură polițiști corupți – și le agață pe piept schițe și cuvinte fragmentare ca în jocul de vocabular „Spânzurătoarea”.

Forțele de ordine conduse de Jim Gordon întreprind o anchetă oficială, în vreme ce Batman desfășoară în paralel una mai puțin oficială (și mai puțin ortodoxă). Paradoxal, supereroul ajunge să se numere printre suspecți, ba chiar, ceva mai spre finalul romanului grafic, aproape că ajunge să fie una dintre victime.

Ca și The Long Halloween, Dark Victory aduce o soluție surprinzătoare pentru seria de crime din intrigă. Tot asemenea predecesorului său, romanul grafic e împărțit în treisprezece epidoase și servește drept poveste a originii unui personaj secundar din seria Batman – Robin, fiul unor trapeziști, rămas orfan și luat în îngrijire de către Bruce Wayne.

Deși unii dintre cititori au criticat paralela prea strânsă dintre structura de evenimente din Dark Victory și intriga din The Long Halloween, eu am apreciat atât acțiunea captivantă, cu numeroase răsturnări de situație, cât și grija cu care au fost urmărite dezvoltarea unor personaje și evoluția relațiilor dintre ele.

Poate singurul lucru pe care aș avea să i-l reproșez acestui roman grafic este maniera caricaturală în care au fost reprezentați unii dintre superoponenți. Jokerul, în special, are mai multe în comun cu grilajul de protecție al unei locomotive cu aburi decât cu o figură umană în cele mai multe dintre cadrele în care apare.

Lăsând deoparte acest neajuns, Dark Victory a meritat din plin timpul și banii. Ca urmare, în viitorul apropiat plănuiesc să revin asupra altui roman grafic de referință din seria Batman – The Dark Knight Returns.

Dar despre acela am să vă povestesc cu altă ocazie.
Citește mai departe

William Gibson, "The Peripheral" (2014)

Pe la jumătatea lunii martie 2016, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am procurat un exemplar din cel mai recent roman al lui William Gibson, The Peripheral  (Penguin Books, Londra, 2015). Anterior, avusesem patru sau cinci tentative de a-l parcurge în format electronic. De această dată, am reușit să-l citesc în versiune tipărită.

Și iată ce am aflat:

Într-un viitor apropiat, într-un orășel din sudul Statelor Unite ale Americii, un veteran de război, Burton Fisher, și sora lui mai tânără, Flynne, își rotunjesc veniturile cu activități în rețea precum participarea la simulări militare sau teleprezența, prin intermediul dronelor, pentru pază și protecție. Din păcate, în ceea ce se presupune a fi un joc, un personaj feminin este ucis, iar Flynne, martoră la eveniment, constată treptat că așa-zisul joc era de fapt real – într-un fel.

Al doilea fir narativ al romanului este plasat într-un viitor mai îndepărtat cu șapte decenii față de primul, la Londra, și îl are ca protagonist pe un specialist în relații cu publicul, Wilf Netherton. Acesta a avut o relație amoroasă cu una dintre clientele sale, o vedetă mediatică numită Daedra West. Din păcate, sora acesteia, Aelita, a dispărut, iar niște personaje influente, precum cleptocratul Lev Zubov și agenta Lowbeer, au nevoie de ajutorul lui Netherton pentru a rezolva misterul.

Pe măsură ce firele narative converg, iar Flynne, prin teleprezență, ajută la identificarea și pedepsirea asasinului din viitorul îndepărtat, cititorii ajung să înțeleagă relația complexă dintre cele două planuri narative. Până la un punct, epoca lui Flynne a fost trecutul din care s-a ajuns în prezentul lui Netherton. Cu toate acestea, odată cu deschiderea unor căi de telecomunicație și teleprezență între cele două epoci, ele ajung să se diferențieze din ce în ce mai mult. Linia temporală a lui Flynne se îndreaptă spre un viitor din ce în ce mai diferit, iar trecutul de pe linia temporală a lui Netherton se deosebește din ce în ce mai tare de prezentul protagonistei.

Două lucruri m-au frapat în privința romanului The Peripheral. Pe de o parte, stilul lui Gibson s-a transformat în opusul a ceea ce fusese la începutul carierei acestuia. Este criptic, extrem de reținut, redus la un minimum necesar. Întrucât vocea naratorială nu oferă pasaje expozitive, nici descrieri ample, cititorii sunt nevoiți să adune cu migală indicii pentru a deduce cum arată lumea (sau, mai exact, cele două lumi) în care e plasată intriga.

Pe de altă parte, mi s-a părut surprinzător că personajele principale, ca și în toate celelalte romane ale lui Gibson, sunt niște marginali care abia dacă percep (sau ghicesc) activitățile relevante ale actanților din adevăratele centre de putere. Astfel, două facțiuni din epoca lui Netherton își exercită influența în vremea lui Flynne corupând cercuri din ce în ce mai înalte ale puterii – începând cu șeful unei organizații locale de narcotraficanți și încheind cu consilierii prezidențiali de la Casa Albă. În funcție de care facțiune viitoare a ajuns într-o poziție dominantă, Flynne, familia și prietenii ei fie au momente de relativă liniște, fie sunt puși în pericol. Rar, dacă vreodată, pe parcursul romanului, ajunge însă protagonista să exercite vreo influență semnificativă directă asupra mersului evenimentelor.

Acești doi factori – stilul minimalist, criptic, respectiv condiția de marionete a personajelor principale, aflate la cheremul unor forțe în cea mai mare parte neînțelese și neexplicate – fac ca The Peripheral să nu fie neapărat o lectură plăcută (sau inteligibilă). Pentru admiratorii lui Gibson, se găsesc unele elemente agreabile, precum nanotehnologia viitorului îndepărtat, sau trimiteri  la opera lui timpurie – tiarele pentru acces în realitatea virtuală, ca în „Burning Chrome”, sau unghiile care se transformă în arme albe, ca în „Johnny Mnemonic”. Și cele două viitoruri, atât cât pot fi înțelese de către cititorul atent, par a fi foarte atent gândite de către un autor bine documentat în privința tendințelor curente.

Cu toate acestea, lectura romanului mi s-a părut anevoioasă și cam lipsită de satisfacții. Poate singura plăcere, pe măsură ce am parcurs paginile cărții, a fost să îmi închipui că agenta secretă Lowbeer, unul dintre puținele personaje cât de cât puternice și influente din roman, era interpretată de Dame Judi Dench.

În rest, cum am procedat cu toate cărțile lui William Gibson de la Idoru încoace, am să pun The Peripheral la raft și am să îl las acolo. E adevărat că aștept cu mare interes un nou roman de un autor canadian, însă autorul acela este Cory Doctorow.
Citește mai departe

Marie Clayton, "The Legend of Pink Floyd" (2014)

În a doua jumătate a lunii aprilie 2016, din anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un volum de Marie Clayton – The Legend of Pink Floyd – A Unique Collection of Classic, Rare and Unseen Photographs (Atlantic World, Croxley Green, 2014). L-am parcurs într-o noapte. Și iată ce am aflat:

Volumul se prezintă elegant – format mare, cartonat, cu supracopertă lăcuită, cu pagini imprimate integral color, pe coală lucioasă.

Imaginile sunt prezentate în ordine cronologică, de la începuturile underground ale unei formații care s-a numit mai întâi Leonard’s Lodgers, apoi The Spectrum Five și The Tea Set până la operele de caritate ale unor muzicieni celebri care cândva au compus și concertat sub numele Pink Floyd. Paradoxal, deși destui dintre membrii formației erau arătoși, prea puține dintre imagini sunt menite să impresioneze prin costumele, coafurile și accesoriile afișate. Mai degrabă, cu o modestie tipic britanică, muzicienii au lăsat muzica să îi reprezinte, iar, după încheierea anilor 1960, prezența lor pe scenă, de-a lungul altor patru decenii și jumătate de spectacole pe toate meridianele lumii, a fost foarte reținută.

Imaginile din acest album sunt însoțite de o succintă istorie a formației. Astfel, fanii pot afla informații despre începuturile trupei, despre geneza celor mai importante albume muzicale Pink Floyd, despre turnee, dar și despre tensiunile din culise care, în cele din urmă, au dus la scindarea grupului. Ca orice poveste frumoasă, și aceasta se încheie cu un final fericit – reuniunea formației la concertul Live 8 din 2005, decorarea  lui David Gilmour de către Maiestatea Sa, regina Elisabeta a II-a, în 2003, și aparițiile lui David Gilmour și Nick Mason la două dintre concertele The Wall susținute de Roger Waters în 2011.

Pentru admiratorii grupului Pink Floyd, albumul acesta ilustrat ar putea fi o frumoasă piesă de colecție. Pentru cei care abia acum fac cunoștință cu muzica formației britanice, el reprezintă o cale elegantă și accesibilă pentru a înțelege contextul în care a fost compusă acea muzică. Atât unora, cât și celorlalți le recomand cu plăcere The Legend of Pink Floyd. (Puteți comanda un exemplar aici.)

În ceea ce mă privește, plănuiesc deja să parcurg un volum ceva mai ambițios, intitulat Pink Floyd and Philosophy. Dar despre acela  am să vă relatez cu alt prilej.
Citește mai departe
1 2