Despre nevoia de noi începuturi

          Ne-am despărțit de 2017, atât anul calendaristic măsurat în luni și zile, cât și de cel editorial, cuantificat în apariții online, tipărite, sau evenimente culturale. Am ciocnit cupe de șampanie, ne-am făcut promisiuni și… cam atât. Oricât de mult ne-am fi dorit ca pe 1 ianuarie să ne fi trezit alți oameni, am dat în oglindă tot peste imaginea binecunoscută. Am răspuns urărilor cu urări, am încălcat regimul alimentar, spunând că odată-n an nu se pune dacă ne bucurăm de toate bunătățile, am mai ciocnit o cupă și ne-am amintit, probabil, de cartea care nu ne-a apărut, de premiul pentru care am concurat cu X și Y dar am rămas cu buza umflată și tot așa…           Ce rețetă am putea urma pentru ca un an început într-o zi de luni să fie primul dintr-o nouă etapă a vieții noastre? Simplu, oarecum. Să citim cărțile lui X și Y și să recunoaștem că, având idei aproximativ egale din punct de vedere valoric, ei le-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, în timp ce noi le-am aruncat în lume în straiele de anii trecuți, ușor peticite, ușor decolorate.           Să ieșim mai des din turnul de fildeș clădit […]

Citește mai departe

Despre nevoia de noi începuturi

          Ne-am despărțit de 2017, atât anul calendaristic măsurat în luni și zile, cât și de cel editorial, cuantificat în apariții online, tipărite, sau evenimente culturale. Am ciocnit cupe de șampanie, ne-am făcut promisiuni și… cam atât. Oricât de mult ne-am fi dorit ca pe 1 ianuarie să ne fi trezit alți oameni, am dat în oglindă tot peste imaginea binecunoscută. Am răspuns urărilor cu urări, am încălcat regimul alimentar, spunând că odată-n an nu se pune dacă ne bucurăm de toate bunătățile, am mai ciocnit o cupă și ne-am amintit, probabil, de cartea care nu ne-a apărut, de premiul pentru care am concurat cu X și Y dar am rămas cu buza umflată și tot așa…           Ce rețetă am putea urma pentru ca un an început într-o zi de luni să fie primul dintr-o nouă etapă a vieții noastre? Simplu, oarecum. Să citim cărțile lui X și Y și să recunoaștem că, având idei aproximativ egale din punct de vedere valoric, ei le-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, în timp ce noi le-am aruncat în lume în straiele de anii trecuți, ușor peticite, ușor decolorate.           Să ieșim mai des din turnul de fildeș clădit […]

Citește mai departe

„Tenebre – Labirintul” de Daniel Timariu

                    Am așteptat cel de-al doilea volum al seriei, nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmpla prin Timișoara văzută, dar mai ales prin cea nevăzută. “Labirintul” poate fi un volum de sine-stătător, flashbackurile detectivului Alex oferind suficiente informații astfel încât povestea să curgă frumos, unitar, personajele să se deconspire și să se prezinte în întreaga lor splendoare.           Însoțit de credinciosul Qiqirn, câinele Iadului, Alex se trezește în mijlocul unui conflict: nu se mai simte bine primit în Crâșma Satirilor, e urmărit prin oraș de niște entități necunoscute, iar casa îi e bântuită de o silfidă. Și toate acestea, de la un mesaj primit pe e-mail. O anume Mazikeen îl atrage pe holurile primăriei, promițând niște dezvăluiri senzaționale, dar și cerându-i ajutor.           De aici încolo e cam greu să vorbim despre carte fără să stricăm surpriza pregătită de autor. Ideea e că Alex și Qiqirn se întâlnesc din nou cu vârcolacii lui Farkaș, strigoii lui Zurazis și zânele din pădure. Mai apar, însă, silfidele, îngerii și demonii lui Solomon, dar și Știmele Casei. Satirul Otis alege să stea deoparte, dând impresia că se dezice de acțiunile detectivului. Înțelepciunea îl sfătuiește, însă, să lase lucrurile să curgă, să observe […]

Citește mai departe

„Tenebre – Labirintul” de Daniel Timariu

                    Am așteptat cel de-al doilea volum al seriei, nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmpla prin Timișoara văzută, dar mai ales prin cea nevăzută. “Labirintul” poate fi un volum de sine-stătător, flashbackurile detectivului Alex oferind suficiente informații astfel încât povestea să curgă frumos, unitar, personajele să se deconspire și să se prezinte în întreaga lor splendoare.           Însoțit de credinciosul Qiqirn, câinele Iadului, Alex se trezește în mijlocul unui conflict: nu se mai simte bine primit în Crâșma Satirilor, e urmărit prin oraș de niște entități necunoscute, iar casa îi e bântuită de o silfidă. Și toate acestea, de la un mesaj primit pe e-mail. O anume Mazikeen îl atrage pe holurile primăriei, promițând niște dezvăluiri senzaționale, dar și cerându-i ajutor.           De aici încolo e cam greu să vorbim despre carte fără să stricăm surpriza pregătită de autor. Ideea e că Alex și Qiqirn se întâlnesc din nou cu vârcolacii lui Farkaș, strigoii lui Zurazis și zânele din pădure. Mai apar, însă, silfidele, îngerii și demonii lui Solomon, dar și Știmele Casei. Satirul Otis alege să stea deoparte, dând impresia că se dezice de acțiunile detectivului. Înțelepciunea îl sfătuiește, însă, să lase lucrurile să curgă, să observe […]

Citește mai departe

„Eu 2.0” de Dan Doboș

             Nu mică mi-a fost surpriza de a primi din partea autorului un exemplar-semnal al cărții acum mai bine de o lună. Am citit-o cu bucurie, dar și cu mândria de a mă delecta cu poveștile înaintea multora. Pare nepotrivit termenul de “poveste” asociat cu genul SF în care se încadrează proza de față? Poate. Numai că eu le-am calificat așa după ce am parcurs pe nerăsuflate primul text, cel ce dă și titlul volumului: “eu 2.0”, un fel de prolog la declarația de dragoste către Cassandra, femeia ce bântuie tandru și dureros mintea naratorului.           eu 2.0 – După moarte, un scriitor semnează un contract în urma căruia intelectul îi este înmagazinat într-un spațiu virtual, fără posibilitatea de a primi informații din afară. Plănuiește să continue să scrie, astfel încât fiica sa să poată beneficia de încasările de pe urma vânzărilor. Numai că lucrurile nu merg chiar după cum se aștepta acesta. Descoperă că rolul de Demiurg nu e deloc ușor, că aplicarea legilor vechi după care se ghidase pe timpul vieții poate fi plictisitoare. Cea care-l salvează e Cassandra, cea de-a cincea soție. Varianta 2.0 a scriitorului alege să-și petreacă veșnicia alături de ea. E interesantă relatarea […]

Citește mai departe

„Cine doarme și visează” de Cezarina Anghilac

          Volumul de debut al Cezarinei Anghilac e, cu siguranță, un pas făcut cu dreptul în lumea editorială. Prozele alese sunt reprezentative pentru modalitățile de expunere alese de autoare, dând dovada faptului că poate răspunde cu succes oricăror provocări, venite dinăuntru sau din afară. Eu am văzut culegerea de povestiri ca pe o nadă aruncată cititorului, un fel de prolog pentru un volum unitar. Varietatea temelor, alegerea personajelor umane sau non-umane, meticulozitatea de care dă dovadă în construcția frazelor, sunt o bază temeinică pentru o poveste de o mai mare întindere, indiferent de genul acesteia. E de remarcat ușurința cu care strecoară fantasticul în relatarea unor evenimente uneori banale, dând senzația că, de multe ori, dacă ne uităm peste umăr sau ascultăm cu mai mare atenție sunetele din jur, putem interacționa cu alt fel de entități trăitoare în lumi paralele, cu care împărțim același spațiu.           „Doar vântul” este relatarea, din perspectiva unei ființe nevăzute, aparent malefice, a călătoriei unui grup de călugări printr-o pădure. Nu numai credința acestora e testată, ci și anduranța, empatia, măsura de a se sacrifica pentru binele aproapelui. Mi s-au părut interesante ruperile de ritm și de stil: ființa ascunsă povestește molcom despre experiențe trecute, […]

Citește mai departe

Despre luceferi, bucuria scrisului și faimă

                    Au fost „bădița Mihai” și „bădița Ion” cu mult timp înainte de a deveni „Luceafărul poeziei românești” și „cel mai mare povestitor al neamului”. Eminescu și Creangă s-au cunoscut prin 1874, pe vremea când primul era revizor școlar în Iași, iar celălalt – dascăl în Păcurari. Probabil că multe dintre poeziile sau poveștile născocite de cei doi au fost mai întâi pritocite, descântate la un pahar, o carafă sau mai multe, prin crâșmele Moldovei. Poetul și-a îndemnat prietenul să scrie, spunându-i că n-are nevoie de nicio corectură, prozatorul și-a declarat admirația față de celălalt și a suferit cumplit la moartea lui.           Se spune că într-o seară, pe pridvorul casei lui Creangă, în fața unui blid cu lapte cald și mămăligă, gazda a început să povestească ceva ce începea cu: „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” iar prietenul l-a ascultat fermecat și l-a sfătuit să aștearnă pe hârtie amintirile. Așa ne-am ales noi cu o capodoperă, iar poetul cu o sursă de inspirație pentru „Somnoroase păsărele” recitată chiar atunci, pe loc.           Prima poveste a fost, însă, „Soacra cu trei nurori”, citită în cenaclul Junimii de un Creangă stingher ce-și ștergea mereu fruntea […]

Citește mai departe

„Fata de la nord de ziuă” de Alexandru Voicescu

          Am luat cartea de la Final Frontier, la începutul lunii aprilie. Cu autograf de la autor, în urma lansării. I-a venit rândul vreo două săptămâni mai târziu și, recunosc, m-a prins destul de greu drama lui Gérard, plecat să-și găsească liniștea în Norvegia după decesul soției.           Acesta, absorbit de captarea unei imagini perfecte cu camera de fotografiat Nikon, are un acident aproape mortal. E salvat de o tânără și dus la colegiul unde aceasta se pregătea să devină un model de succes. Precum protagonistul, am încercat să evadez din clădirea aceea ciudată, fără ferestre, populată de personaje stranii. El a căutat o cale de ieșire, eu am lăsat, pentru ceva timp cartea deoparte, cu semnul pus undeva pe la jumătate. M-a provocat, însă, amintirea drumurilor care-l duceau pe Gérard în același loc de unde plecase, alienarea dată de zădărnicia tuturor încercărilor, dorința de a ști mai multe despre Fotograf: orbul Oleg, ce inaugurase Studioul.           Ei bine, Studioul mi-a dat ceva de furcă, n-am știut în ce măsură era real sau nu, dacă era o cale de vindecare sau una de tortură a adolescentelor cu siluete și chipuri perfecte. Era prea multă lumină în […]

Citește mai departe

„Frontiera” de Lucian Dragoș Bogdan

          Romanul, proaspăt lansat la târgul de carte din weekendul abia încheiat, este al treilea din Universul Frontierei, dar nu neapărat ultimul în ordine cronologică. O variantă inițială a lui a apărut în 2006, după care autorul s-a dedicat altor proiecte, urmând ca „Vraciul de pe norul interior” să se concretizeze în 2014 și „Ultimul flux” în 2016. Dacă reprezentarea grafică a poveștii de până acum a acestui Univers ar fi un cerc, „Frontiera” ar putea fi atât un punct pe circumferința acestuia, de plecare dar și de sosire.           După acțiunea liniară din „Vraci”, concentrată pe evoluția unui personaj și prezentarea unor concepte de comunicare și călătorie în spațiu, „Fluxul” acoperă mai multe planuri, continuând ideea de drum inițiatic, în urma căruia indivizii implicați suferă diverse transformări, odată cu lumile de unde provin.           Dacă cele două volume se axează pe salvarea unei planete / unei galaxii, „Frontiera” atinge ideea curajoasă de recuperare a unui univers întreg, pentru restabilirea echilibrului. Aduce omul ca personaj principal și o civilizație legendară – păpușarul tuturor celor ce pot fi atinse ori numai gândite.           Aflăm, astfel, că dacă ar exista concomitent mai multe universuri pe lângă al nostru, […]

Citește mai departe
1 2