„Gheorghe, un om special” de Dan Doboș

          Reeditarea, la Final Frontier 2017, a volumului de povestiri semnat de Dan Doboș a fost un preambul potrivit pentru volumul lansat în toamna aceluiași an, “eu 2.0”. Autorul Abației și al DemNetului își inițiază cititorii mai vechi sau mai noi în descifrarea textelor tratând situații anacronice ori descriind, cu o magistrală lejeritate, istorii din civilizații diferite. Adaptându-și limbajul la decorul sau gradul de dezvoltare tehnologică a societății surprinse în momentele imortalizate, creează instantanee memorabile pentru mintea celor ce-i savurează opera.           “Pletele Sfântului Augustin”, povestirea  pe care se construiește “Abația” descrie războiul dintre clerici și oamenii regelui, având, pe lângă componenta fizică, una psihologică și una spirituală. O clonă a Sfântului Augustin, trimisă în toate lumile cunoscute, oferă alternativa promovării religiei când Pământul încetase de mult să mai existe. Mult mai concentrat, textul de față oferă majoritatea detaliilor din lumea imaginată de Dan Doboș, dar lansează și provocarea lucurilor nespuse, ce mai rămân de aflat din trilogie.           Tot într-un Ev Mediu anacronic se desfășoară acțiunea din “Franciscasino” și “A șasea cale”, tratând tema cauzalității, pe fondul scepticismului minții umane.           “Antiproverbele” sunt scurte metafore, bazate pe sintagme ori ziceri populare, tratate într-un mod când tandru, când ironic, oferind […]

Citește mai departe

Un polițist în spațiu, de Nic Dobre

          La târgul de carte Gaudeamus 2017, Nic Dobre ne-a surprins pe mulți dintre cei ce așteptam cel de-al doilea volum al seriei Ancestorilor. Lăsând puțin la dospit continuarea „Căldurii ghețarilor”, autorul a venit cu o carte pe jumătate SF, pe jumătate polițistă. Cele două genuri se îmbină într-un mod extrem de plăcut, relatând o investigație criminalistică tipică într-un viitor în care ființele întregului Univers ar ajunge la un asemenea progres tehnologic încât ființele vor depăși multe dintre limitele ce ne încorsetează azi. Elementul comun cu vremurile noastre ar fi însemnătatea iubirii și a morții.           Arun Semok e un polițist de pe Terra însărcinat cu anchetarea unui caz de crimă pe planeta Ethorya. E tânăr, atrăgător, inteligent, deci are toate atuurile unui personaj carismatic, ale cărui acțiuni să fie urmărite cu sufletul la gură. Numai că ajunge într-o lume cu reguli noi, pe care e obligat să le respecte pe măsură ce le descoperă odată cu cititorul. Poporul care-l convocase trăia pe două continente diferite, însă nu numai granițele geografice îi despărțeau, ci și principiile și modul de viață.           Oaspete al celor de pe continentul estic (Onorabilii Plămăditori […]

Citește mai departe

Despre nevoia de noi începuturi

          Ne-am despărțit de 2017, atât anul calendaristic măsurat în luni și zile, cât și de cel editorial, cuantificat în apariții online, tipărite, sau evenimente culturale. Am ciocnit cupe de șampanie, ne-am făcut promisiuni și… cam atât. Oricât de mult ne-am fi dorit ca pe 1 ianuarie să ne fi trezit alți oameni, am dat în oglindă tot peste imaginea binecunoscută. Am răspuns urărilor cu urări, am încălcat regimul alimentar, spunând că odată-n an nu se pune dacă ne bucurăm de toate bunătățile, am mai ciocnit o cupă și ne-am amintit, probabil, de cartea care nu ne-a apărut, de premiul pentru care am concurat cu X și Y dar am rămas cu buza umflată și tot așa…           Ce rețetă am putea urma pentru ca un an început într-o zi de luni să fie primul dintr-o nouă etapă a vieții noastre? Simplu, oarecum. Să citim cărțile lui X și Y și să recunoaștem că, având idei aproximativ egale din punct de vedere valoric, ei le-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, în timp ce noi le-am aruncat în lume în straiele de anii trecuți, ușor peticite, ușor decolorate.           Să ieșim mai des din turnul de fildeș clădit […]

Citește mai departe

Despre nevoia de noi începuturi

          Ne-am despărțit de 2017, atât anul calendaristic măsurat în luni și zile, cât și de cel editorial, cuantificat în apariții online, tipărite, sau evenimente culturale. Am ciocnit cupe de șampanie, ne-am făcut promisiuni și… cam atât. Oricât de mult ne-am fi dorit ca pe 1 ianuarie să ne fi trezit alți oameni, am dat în oglindă tot peste imaginea binecunoscută. Am răspuns urărilor cu urări, am încălcat regimul alimentar, spunând că odată-n an nu se pune dacă ne bucurăm de toate bunătățile, am mai ciocnit o cupă și ne-am amintit, probabil, de cartea care nu ne-a apărut, de premiul pentru care am concurat cu X și Y dar am rămas cu buza umflată și tot așa…           Ce rețetă am putea urma pentru ca un an început într-o zi de luni să fie primul dintr-o nouă etapă a vieții noastre? Simplu, oarecum. Să citim cărțile lui X și Y și să recunoaștem că, având idei aproximativ egale din punct de vedere valoric, ei le-au îmbrăcat în haine de sărbătoare, în timp ce noi le-am aruncat în lume în straiele de anii trecuți, ușor peticite, ușor decolorate.           Să ieșim mai des din turnul de fildeș clădit […]

Citește mai departe

„Tenebre – Labirintul” de Daniel Timariu

                    Am așteptat cel de-al doilea volum al seriei, nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmpla prin Timișoara văzută, dar mai ales prin cea nevăzută. “Labirintul” poate fi un volum de sine-stătător, flashbackurile detectivului Alex oferind suficiente informații astfel încât povestea să curgă frumos, unitar, personajele să se deconspire și să se prezinte în întreaga lor splendoare.           Însoțit de credinciosul Qiqirn, câinele Iadului, Alex se trezește în mijlocul unui conflict: nu se mai simte bine primit în Crâșma Satirilor, e urmărit prin oraș de niște entități necunoscute, iar casa îi e bântuită de o silfidă. Și toate acestea, de la un mesaj primit pe e-mail. O anume Mazikeen îl atrage pe holurile primăriei, promițând niște dezvăluiri senzaționale, dar și cerându-i ajutor.           De aici încolo e cam greu să vorbim despre carte fără să stricăm surpriza pregătită de autor. Ideea e că Alex și Qiqirn se întâlnesc din nou cu vârcolacii lui Farkaș, strigoii lui Zurazis și zânele din pădure. Mai apar, însă, silfidele, îngerii și demonii lui Solomon, dar și Știmele Casei. Satirul Otis alege să stea deoparte, dând impresia că se dezice de acțiunile detectivului. Înțelepciunea îl sfătuiește, însă, să lase lucrurile să curgă, să observe […]

Citește mai departe

„Tenebre – Labirintul” de Daniel Timariu

                    Am așteptat cel de-al doilea volum al seriei, nerăbdătoare să aflu ce se mai întâmpla prin Timișoara văzută, dar mai ales prin cea nevăzută. “Labirintul” poate fi un volum de sine-stătător, flashbackurile detectivului Alex oferind suficiente informații astfel încât povestea să curgă frumos, unitar, personajele să se deconspire și să se prezinte în întreaga lor splendoare.           Însoțit de credinciosul Qiqirn, câinele Iadului, Alex se trezește în mijlocul unui conflict: nu se mai simte bine primit în Crâșma Satirilor, e urmărit prin oraș de niște entități necunoscute, iar casa îi e bântuită de o silfidă. Și toate acestea, de la un mesaj primit pe e-mail. O anume Mazikeen îl atrage pe holurile primăriei, promițând niște dezvăluiri senzaționale, dar și cerându-i ajutor.           De aici încolo e cam greu să vorbim despre carte fără să stricăm surpriza pregătită de autor. Ideea e că Alex și Qiqirn se întâlnesc din nou cu vârcolacii lui Farkaș, strigoii lui Zurazis și zânele din pădure. Mai apar, însă, silfidele, îngerii și demonii lui Solomon, dar și Știmele Casei. Satirul Otis alege să stea deoparte, dând impresia că se dezice de acțiunile detectivului. Înțelepciunea îl sfătuiește, însă, să lase lucrurile să curgă, să observe […]

Citește mai departe

„Eu 2.0” de Dan Doboș

             Nu mică mi-a fost surpriza de a primi din partea autorului un exemplar-semnal al cărții acum mai bine de o lună. Am citit-o cu bucurie, dar și cu mândria de a mă delecta cu poveștile înaintea multora. Pare nepotrivit termenul de “poveste” asociat cu genul SF în care se încadrează proza de față? Poate. Numai că eu le-am calificat așa după ce am parcurs pe nerăsuflate primul text, cel ce dă și titlul volumului: “eu 2.0”, un fel de prolog la declarația de dragoste către Cassandra, femeia ce bântuie tandru și dureros mintea naratorului.           eu 2.0 – După moarte, un scriitor semnează un contract în urma căruia intelectul îi este înmagazinat într-un spațiu virtual, fără posibilitatea de a primi informații din afară. Plănuiește să continue să scrie, astfel încât fiica sa să poată beneficia de încasările de pe urma vânzărilor. Numai că lucrurile nu merg chiar după cum se aștepta acesta. Descoperă că rolul de Demiurg nu e deloc ușor, că aplicarea legilor vechi după care se ghidase pe timpul vieții poate fi plictisitoare. Cea care-l salvează e Cassandra, cea de-a cincea soție. Varianta 2.0 a scriitorului alege să-și petreacă veșnicia alături de ea. E interesantă relatarea […]

Citește mai departe

„Cine doarme și visează” de Cezarina Anghilac

          Volumul de debut al Cezarinei Anghilac e, cu siguranță, un pas făcut cu dreptul în lumea editorială. Prozele alese sunt reprezentative pentru modalitățile de expunere alese de autoare, dând dovada faptului că poate răspunde cu succes oricăror provocări, venite dinăuntru sau din afară. Eu am văzut culegerea de povestiri ca pe o nadă aruncată cititorului, un fel de prolog pentru un volum unitar. Varietatea temelor, alegerea personajelor umane sau non-umane, meticulozitatea de care dă dovadă în construcția frazelor, sunt o bază temeinică pentru o poveste de o mai mare întindere, indiferent de genul acesteia. E de remarcat ușurința cu care strecoară fantasticul în relatarea unor evenimente uneori banale, dând senzația că, de multe ori, dacă ne uităm peste umăr sau ascultăm cu mai mare atenție sunetele din jur, putem interacționa cu alt fel de entități trăitoare în lumi paralele, cu care împărțim același spațiu.           „Doar vântul” este relatarea, din perspectiva unei ființe nevăzute, aparent malefice, a călătoriei unui grup de călugări printr-o pădure. Nu numai credința acestora e testată, ci și anduranța, empatia, măsura de a se sacrifica pentru binele aproapelui. Mi s-au părut interesante ruperile de ritm și de stil: ființa ascunsă povestește molcom despre experiențe trecute, […]

Citește mai departe

Despre luceferi, bucuria scrisului și faimă

                    Au fost „bădița Mihai” și „bădița Ion” cu mult timp înainte de a deveni „Luceafărul poeziei românești” și „cel mai mare povestitor al neamului”. Eminescu și Creangă s-au cunoscut prin 1874, pe vremea când primul era revizor școlar în Iași, iar celălalt – dascăl în Păcurari. Probabil că multe dintre poeziile sau poveștile născocite de cei doi au fost mai întâi pritocite, descântate la un pahar, o carafă sau mai multe, prin crâșmele Moldovei. Poetul și-a îndemnat prietenul să scrie, spunându-i că n-are nevoie de nicio corectură, prozatorul și-a declarat admirația față de celălalt și a suferit cumplit la moartea lui.           Se spune că într-o seară, pe pridvorul casei lui Creangă, în fața unui blid cu lapte cald și mămăligă, gazda a început să povestească ceva ce începea cu: „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” iar prietenul l-a ascultat fermecat și l-a sfătuit să aștearnă pe hârtie amintirile. Așa ne-am ales noi cu o capodoperă, iar poetul cu o sursă de inspirație pentru „Somnoroase păsărele” recitată chiar atunci, pe loc.           Prima poveste a fost, însă, „Soacra cu trei nurori”, citită în cenaclul Junimii de un Creangă stingher ce-și ștergea mereu fruntea […]

Citește mai departe
1 2 3