Retro

            Huwe Lian coborî din maşină, îşi luă geanta de pe bancheta din spate şi se îndreptă cu paşi hotărâţi către intrarea principală a Centrului de Augmentare şi Terapie Post-Augmentare Reddan – Clubul Colecţionarilor “Matorgan“. Aşa se şi simţea: hotărât să-şi ducă planul până la capăt. Nu avea emoţii, nu avea reţineri. De-asta nici nu-l lăsase pe Sai să vină cu el: poate că, speriat de perspective, fratele său ar fi încercat să-l convingă să renunţe la operaţia de augmentare şi o scenă dramatică pe holurile Centrului nu ar fi fost de folos nimănui.           — Eşti sigur că nu e o decizie luată pe fugă? îi strigă Sai din urmă. Fratele său bătea darabana pe coarnele manşei de ghidaj, semn rar de nervozitate.           — Sunt, frăţioare, răspunse Huwe, fără să se întoarcă.           — Eşti sigur că nu vrei să vin cu tine?           — Sunt, frăţioare.           — Bine. Te aştept?           – Nu. Vreau să vin pe jos acasă.           Huwe Lian nu mai aşteptă replica lui Sai. Intră în recepţia Centrului şi abia închise uşa în urma sa, că o dronă de întâmpinare, purtând pe pieptul metalic numele “Napoleon“, îi ieşi în cale.           […]

Citește mai departe

Punct de convergență 1968

          — … şi nu aveam cu cine să discut, punct. Nu mai zic de ce se întâmplă în jurul nostru, de lumea în care trăim, chestii care nu o interesau. Dar am dus-o la bunici la moşie, i-am arătat şemineul şi i-am zis bagă şi tu nişte lemne şi fă focul. Mă cheamă din curte după o jumătate de oră şi-mi zice că nu găseşte butonul. Păi chiar aşa?! Butonul?!           — Ce vrei, Lemmy, nu toată lumea trebuie să ştie fineţuri de-astea de-ale tale. Gândeşte-te şi tu…           — Da, mă, fineţuri, zi-mi iar că-s învechit! Dar butonul?! Cum adică unde e butonul şemineului?!           — Hai că sunt şi şeminee care au buton. Cu pretenţiile astea ale tale o să rămâi burlac toată viaţa.           Lemmy mă privi lung, pufni, mormăi ceva indecent despre pretenţii şi îmi întoarse spatele, atât cât putea în scaunul maşinii. Mi-am înăbuşit cu greu un zâmbet: îl cunoşteam bine pe colegul meu şi ştiam ce… hm, butoane să apăs ca să obţin ce vreau de la el. În cazul de faţă câştigasem cel puţin 10 minute de linişte, timp suficient să-mi fac ordine în gânduri şi să mă pregătesc moralmente pentru misiune. […]

Citește mai departe

Cimitirul curiozităţilor

          A.D. 2068, Nava-geamăn UNSS Castor/Pollux, undeva la marginea sistemului solar                     Căpitanul-General Alvar Santiago de la Rey, comandantul suprem al misiunii spaţiale “Tolimar II“, îşi prinse capul în mâini. De partea cealaltă a mesei, răsturnaţi în fotolii, amiralii Waldemar Kai şi Jonathan Quantrill priveau sideraţi imaginile de pe ecranul uriaş amplasat pe unul dintre pereţii sălii de conferinţe. În picioare, în spatele lor, stăteau adunaţi vreo duzină de ofiţeri superiori şi juniori, unii cu lacrimi în ochi, alţii cu expresii impenetrabile, alţii cu pumnii şi dinţii încleştaţi.                     Trecură minute bune până când Căpitanul-General sparse tăcerea. Avea o voce răguşită, ca atunci când dai pe gât un pahar de apă cu gheaţă.           — Aşadar, avem confirmarea… Nu ştiu ce să zic, mulţi dintre noi ne aşteptam la asta, nu e ceva nou, domnilor. Am avut, cât, patru luni? Ar fi trebuit să ne pregătească pentru acest moment. Moralmente…           — Să ne pregătească?! Amiralul Quantrill sări în picioare, tremurând din toate încheieturile. P-entru ce să.. p-pentru asta?! Nu am c-crezut aşa ceva! Era imp-posibil! Im-po-si-bil! Datele sunt greşite!                     Santiago bătu cu palma în masă.           – Calculele iniţiale nu au minţit, John, nu te […]

Citește mai departe