Bruce Dickinson, "What Does This Button Do?" (2017)

La mijlocul lunii ianuarie 2018, în câteva zile, am parcurs autobiografia domnului Bruce Dickinson, intitulată: What Does This Button Do? (Dey Street Books, Londra, 2017). Am apreciat-o foarte mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Domnul Bruce Dickinson a fost solistul vocal al formației britanice Iron Maiden în intervalul 1981 – 1993 și a reluat acest rol în 1999. Atât ca urmare a participării sale la înregistrarea unor albume de renume, cât și datorită unui număr mare de turnee mondiale, autorul se bucură de faimă și apreciere la nivel global.

În autobiografie, domnul Dickinson relatează despre copilăria sa, despre părinți și familie, despre școală, apoi despre experiența din armată, despre lansarea cu formații precum Samson, despre succesul avut în compania formației Iron Maiden, dar și despre cariera sa solo din anii 1990, despre pasiunea sa pentru scrimă și despre pilotarea avioanelor. Ultimul capitol este dedicat bătăliei de succes pe care muzicianul a purtat-o împotriva cancerului.

Am apreciat foarte mult umorul cu care este scrisă cartea, verva cu care sunt relatate diverse incidente, dar și modestia și autoironia… englezești. Ca admirator al formației Iron Maiden și în calitate de cititor pasionat, îi doresc autorului viață lungă și fericită – iar eu aștept de pe acum volumul al doilea al autobiografiei.

Poate ar merita menționat și că, în campania de promovare a volumului, domnul Dickinson a susținut lecturi publice și o serie de interviuri. După ce le-am vizionat, vă asigur că și în persoană autorul e la fel de fermecător și de amuzant pe cât pare a fi în scris. Iar câștigul este de partea publicului. 
Citește mai departe

Interviu cu prozatorul Kyre

  Numele scriitorul Kyre pare indisolubil legat de „Școala de la victoria”. În loc de introducere, voi da doar două citate despre el, lăsându-l apoi să se prezinte: „Pe Kyre l-am cunoscut la finalul anilor ’90, în anii tulburi ai Școlii de la Victoria, când nu era doar un concept dubios ci chiar o revistă ce apărea aproape trimestrial. Kyre este unul din cei mai talentați membri ai găștii, eu fiind cel mai netalentat. În plus, cel puțin în domeniul literaturii, este și cel mai harnic.” (Ovidiu Eftimie – https://eftimie.net) „Cine este Kyre şi ce este „Şcoala de la Victoria“ constituie subiectul unui articol care merită scris, fie şi numai pentru prezenţa lor într-o teză de doctorat despre un fragment din istoria presei literare româneşti din secolul al XX-lea, dacă nu şi pentru a lămuri ce se întîmplă în chiar rîndurile de faţă.” (Cătălin Badea-Gheracostea – https://www.observatorcultural.ro) Astea fiind spuse…                       Bună, Kyre, și mulțumesc pentru cărțile oferite ca premiu și pentru interviu!                     Bucuria este de partea mea. A fost o onoare să mi se publice povestirile în Gazeta SF.                               Vorbește-ne, te rugăm, despre tine ca cititor. Ce-ți stârnește interesul la o carte? Ce te face s-o […]

Citește mai departe

Star Wars: Ultimul Jedi stinge lumina

          Star Wars: The Last Jedi este un film pe care îl vei uita într-o săptămână, după care îți vei vedea de viața ta. Așa cum și trebuie. Nu este cel mai slab film al anului, dar povestea este atât de dezlânată și inutilă încât, la final, nu poți să nu te întrebi ce rost a avut totul.           The Last Jedi începe cum nu se poate mai prost: ne arată în prima secvență că Imperiul (numit acum Întâiul Ordin sau ceva de genul) este o organizație militară incompetentă a cărei navă amiral nu are apărare în fața unei căruțe spațiale pilotate de Oscar Isaac. Este exact opusul demonstrației de forță pe care Imperiul o făcea în prima secvență din A New Hope.           Or dacă inamicul nu reprezintă o amenințare atât de mare, de ce ne-ar păsa de soarta protagoniștilor? Unde e tensiunea?           Totuși, în ciuda incompetenței de care dă dovadă, Ordinul întâi a ajuns cumva să controleze întreaga galaxie (și asta la scurtă vreme după ce a suferit acea înfrângere usturătoare din The Force Awakens). Singura speranță a Rebelilor (numiți acum Rezistența) e Obi Wan… nu, scuze, bătrânul Luke Skywalker, pe care Rey încearcă să îl convingă […]

Citește mai departe

Momentul Y2K şi muzica „industrial”

          Imediat după celebrarea mileniului în întreaga lume s-a resimţit o scădere de presiune de proporţii. Atmosfera generală de optimism şi speranţă era întreţinută de perspectiva unui viitor al prosperităţii şi concordiei. Însă evenimentele care au urmat au demonstrat că acest optimism nu poate exista fără o anumită forţă capabilă să îl menţină.           Este evident faptul că în perioada care a culminat cu momentul 2000 s-a întîmplat ceva de o importanţă deosebită, deja prin concentrarea energiilor atîtor oameni asupra unui singur orizont de aşteptare. Întreaga umanitate şi-a celebrat existenţa şi forţa vitală. Complexitatea şi amploarea fără precedent în istorie a proceselor care se produc în aceste timpuri nu pot fi încadrate, probabil, în nici o definiţie. Unii au descris Y2K (year 2000) ca momentul în care spunem adio trecutului pentru a întîmpina viitorul. Francis Fukuyama a încercat să explice aceste procese prin teoria sa a sfîrşitului istoriei, conform căreia în prezent toate principiile sociale posibile au fost deja atinse şi viitorul se anunţă doar ca o rearanjare a acestor principii. Terence McKenna a anunţat iminenţa unui „punct omega de translaţie”, a unui moment istoric decisiv pornind de la care, în dependenţă de opţiunile şi acţiunile oamenilor, lumea se va […]

Citește mai departe

Făuritorul

                      Trecuse de mult ziua secerișului aci, la noi. Era o zi de toamnă destul de plăcută, dacă m-ar întreba cineva despre asta. Mergea treaba. Soare, frumos, urmăream niște stoluri de păsări pe cer, îndepărtîndu-se spre, vorba aia, țările calde. Spre apus, bolta era toată portocalie, cam ca flăcările unui balaur nervos. Ședeam pe prispa casei mele, a mai frumoasă din Valea Mărului, indiferent ce-o spune oricine. Am îngrijit casa asta de cînd eram copil și taică-miu punea imediat joarda pe mine dacă vedea că mă las pe tînjală. Dar iar mă ia gura pe dinainte și vorbesc pe lîngă.             Ziceam că se lăsa seara cînd am auzit un tropot de cal. Fumam acolo, pe prispă, și mi-am întors privirea spre uliță. Cum casa mea e chiar la marginea satului, eu aflu de veste primul cînd vine careva prin sat – negustori, hoți, soldații voivodului în trecere sau chitiți pe băutură. Pe cal însă venea cineva nou, un străin. În goana animalului, părul cîrlionțat al omului se zbătea în vînt, flutura și mă gîndeam amuzat, expirînd un fum de mahoarcă, cum ar fi dacă i-ar intra niște păr din claia aia în ochi.             S-a […]

Citește mai departe

„Tenebre, Labirintul” de Daniel Timariu

          2017, editura Tritonic, colecția Fantasy, 212 pag., ISBN 978-606-749-282-2                     Spuneam despre primul volum al seriei Tenebre, Cazul Laura, că pune piatra de temelie a unei serii care aștept să mă farmece în continuare cel puțin la fel de mult. Afirmam lucrul cu pricina în pofida unor mici scăpări descoperite în cadrul intrigii – una dintre ele datorată neatenției, alta unei abordări prea criptice, care nu i-a permis cititorului să descifreze complet deznodământul.           Toate acestea mi s-au părut, însă, neajunsuri minore. Textul mă entuziasmase prin ideea sa, prin stilul de scriere. Căci Daniel Timariu are un har aparte pentru poveștile ce îmbracă locuri și evenimente. Așa se face că, profitând de bogatul filon mitologic bănățean, în care s-au împletit legendele mai multor popoare și etnii, a inventat o poveste despre un detectiv timișorean capabil să comunice cu Lumea Tenebrelor – locul bântuit de ființe supranaturale.           De data aceasta, cazul pe care trebuie să-l rezolve are legătură cu demonii ce au ajutat la construirea Templului lui Solomon. Totul începe inocent, cu cerința demoniței Mazikeen, care-l contactează pe holurile primăriei și-i cere ajutorul. Lucrurile scapă repede de sub control, căci făptura aparent inofensivă se dovedește a fi urmărită […]

Citește mai departe

Mană cerească (1/3)

          I                     #1           Copii în zdrenţe se jucau pe străzi decăzute, unde proturberanţe organice creşteau din crăpături. O fetiţă sărea coarda, în timp ce doi băieţi se jucau cu o minge pe jumătate dezumflată. Pavaj nu mai era şi noaptea dinainte plouase, astfel că hainele lor decolorate se murdăriseră de noroi, dar nu le păsa; din contră, cu cât se murdăreau mai mult cu atât păreau mai veseli. Sub pământul umed se vedeau umflături de forma unor cartofi, iar dintr-o băltoacă creşteau un fel de ţăruşi albi-rozalii moi. La marginea imaginii, coarne de aceeaşi culoare creşteau vertical pe un zid.           E poza mea preferată dintre cele pe care le-am făcut la ”ferma de cartofi”, aşa cum i se spunea pe atunci acelui cartier de la marginea oraşului, unde locuiau doar cei mai sărăci şi neajutoraţi. O copie am păstrat-o şi alta am trimis-o la un concurs de fotografie, unde am luat primul loc. Juriului i-a plăcut că am surprins un moment de bucurie în acel loc rezervat tristeţii.           Toţi puteau fi de acord, inclusiv cei care priveau acest loc cu suspiciune şi-l voiau stârpit, că nopţile aici aveau o frumuseţe aparte, care nu mai putea […]

Citește mai departe
1 2 3 121