Julian Barnes, "Pedantul în bucătărie" (2003)

Spre finalul lunii februarie 2006, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Julian Barnes, Pedantul în bucătărie (Editura Nemira, București, 2006, traducere Marina Radu). Pe atunci, predam proza britanică și americană a secolelor al XX-lea și al XXI-lea la o universitate, drept pentru care achizițiile de cărți ale autorilor mainstream contemporani erau frecvente – practic, un fel de obligație de serviciu.

Ironia face că am ajuns să parcurg Pedantul în bucătărie la mai bine de un deceniu după publicarea ediției române și la mai bine de doi ani de când încetasem să predau la universitate. Mai exact, la mijlocul lunii noiembrie 2016, am citit Pedantul în bucătărie în trei ore.

Și iată ce am aflat:

În manieră tipic postmodernă, Julian Barnes îmbină ficțiunea și nonficțiunea, literatura populară și cultura înaltă, (auto)ironia și erudiția, discursul verbal și cel nonverbal.

Protagonistul-narator, care nu se identifică printr-un nume, ci doar printr-o etichetă (Pedantul), relatează aventurile sale culinare. Abordarea este foarte englezească – naratorul nu pozează în expert și are grijă să nu lase impresia că s-ar lua în serios. Ca urmare, capitolele sunt presărate cu anecdote amuzante despre eșecuri culinare suferite individual sau împreună cu Cea Pentru Care. (Volumul însuși îi este dedicat Celei Pentru Care.)

Treptat, însă, cu dezinvoltură, pe paginile acestui volum spumos și umoristic apar o puzderie de referiri la cărți de bucate (de la cele din secolul al XX-lea, trecând prin perioada victoriană, până la unele din Renaștere, ba chiar și la lucrări din Antichitate), care, cumulate, lasă impresia că domnul Julian Barnes s-a documentat pentru scrierea Pedantului… cam cât se documentează alții pentru scrierea unei teze de doctorat – dar asta a dus la rezultate mai lizibile și mai agreabile.

Firește, trimiterile la autoritățile culinare sunt în contrast cu experimentele nereușite din bucătărie, cu studiul comparat al aceleiași rețete din două ediții diferite ale aceleiași cărți de bucate, cu istoricul unor lucrări celebre, cu adnotările frustrate sau amuzante ale Pedantului și cu diverse reacții și comentarii ale altor autori de profil.

Rezultatul este, pe de o parte, foarte plăcut la lectură. Eu, unul, mă gândesc chiar că, spre deosebire de anumite lucrări „canonice” ale literaturii postmoderniste pe care studenții filologi sunt nevoiți cum-necum să le parcurgă, Pedantul în bucătărie ar prezenta unele avantaje: nu numai că are destule caracteristici ale literaturii postmoderniste, dar se și poate citi rapid, înțelege și discuta la un seminar.

Pe de altă parte, tocmai faptul că Pedantul… e o lectură facilă (dar nu o carte „canonică” a literaturii britanice) mă îndeamnă să cred că nu o voi reciti. Cu siguranță însă că voi parcurge în viitor alte volume de Julian Barnes, căci am adunat destule dintre ele la raft. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.
Citește mai departe

Garth Ennis et al., "Jennifer Blood – Volume One" (2012)

În luna octombrie 2016, mulțumită personalului de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Garth Ennis, Adriano Batista, Marcos Marz și Kewber Baal intitulat Jennifer Blood – Volume One: A Woman’s Work Is Never Done (Titan Books, Londra, 2012). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Casnica Jen Fellows, care locuiește într-o suburbie din sud-vestul Statelor Unite ale Americii, ascunde un trecut tenebros. Mai exact, dacă ziua are grijă de copii și gătește pentru soț, noaptea urmărește un plan de răzbunare împotriva unui clan mafiot format din cinci frați.

După ani de pregătiri și tatonări, protagonista declanșează o serie de asasinate brutale, iar cititorii află pe parcurs că cei vizați erau unchii ei, vinovați de a-i fi ucis tatăl și de a-i fi împins mama către o moarte prematură.

Firește, aparențele trebuie păstrate, iar eroina, care își semnează asasinatele „Jennifer Blood”, abia apucă să doarmă două ore pe noapte, ceea ce duce inevitabil la greșeli – și lasă loc pentru dezvoltarea intrigii în volumele următoare ale seriei.

Tema orfanului împins vrând-nevrând în rolul de justițiar vine tocmai de la Eschil (din trilogia Oresteia), trece prin opera lui William Shakespeare (în special Hamlet, prinț al Danemarcei) și ajunge în benzile desenate (Batman), în romanele SF (Dune de Frank Herbert) și în filmele de acțiune. Ceea ce aduce interesant Garth Ellis în această temă justițiară ar fi comedia neagră suprarealistă, satira socială și comentariul de subtext la adresa benzilor desenate cu supereroi.

Căci, transformând eroul în eroină, Garth Ennis ne îndeamnă să înțelegem că o gospodină ce se deghizează noaptea în justițiară e la fel de puțin credibilă ca un jurnalist (sau un multimilionar) care se deghizează noaptea în justițiar.

În rest, vă avertizez că nivelul de violență grafică din volum este ridicat, iar scenele de nuditate și mai ales limbajul licențios al personajelor necesită ca lectura romanului grafic Jennifer Blood să se desfășoare cu discreție.

Cum intriga s-a dovedit alertă, iar prezentarea grafică rezonabilă, aș zice că Jennifer Blood a meritat banii. (Trebuie să menționez că l-am achiziționat la preț promoțional.) Poate că nu am să caut cu dedicație următoarele șase volume ale seriei, dar nici nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale. În schimb, pe primul nu l-am păstrat în colecție.

Firește, am citit și romane grafice mai reușite, precum Give Me Liberty. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.
Citește mai departe

Kings of the Wyld de Nicholas Eames

    Kings of the Wyld                                                                (Regii Salbatyciei)                                                                 de Nicholas Eames       Trebuie sa recunosc ca am inceput sa citesc Kings of the Wyld datorita unor … Continuă lectura

Citește mai departe

Haiganu. Furia Oarbă de Marian Coman

”Haiganu. Furia Oarbă”, disponibil la precomandă pe Supererou.ro   După succesul cu ”Fluviul Șoaptelor”, Marian Coman continuă aventura Zeului Osândit în ”Furia Oarbă”, al doilea volum din trilogia ”Haiganu”. Cartea va fi lansată la începutul lunii mai, în cadrul East European Comic Con, eveniment ce se va desfășura la Romexpo,…

Continue reading

Citește mai departe

Michael Haulică (antologator), "Argos Doi" (2014)

Spre finalul lunii mai 2015, cu ocazia unui târg de carte Bookfest, am achiziționat un exemplar dintr-o antologie îngrijită de Michael Haulică, Argos doi – proză science-fiction & fantasy (Editura MediaTech, în colaborare cu editura TexaRom, 2014). Am parcurs cele 215 pagini ale antologiei în două reprize de lectură, la finalul lunii mai, 2015, respectiv la începutul lunii noiembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

„Cuvântul înainte” îi aparține antologatorului Michael Haulică – o conexiune cu antologia anuală precedentă (Argos unu), o prezentare succintă a autorilor antologați și a textelor din cuprins, o promisiune pentru o antologie anuală viitoare, Argos trei (apărută în 2017).

Prima povestire îi aparține lui Lucian Dragoș Bogdan și se intitulează „Dincolo de orizont”. Personajele, din țări și culturi diferite, călătoresc cu viteze hiperluminice, transcend condiția umană și se confruntă cu diverse dileme ivite din statutul de nemuritori cu puteri și posibilități vaste. Răspunsurile fiecăruia au de-a face cu pulsiuni psihice fundamentale, pe de o parte, și cu perspectivele lor religioase sau filosofice, pe de altă parte.

„Gravitație 0.7” de Aurel Cărășel combină literatura polițistă și hard SF-ul. Protagonistul, Nicholas Gianini Barbossa, anchetează o crimă în asteroidul colonizat Phoebe, iar soluția enigmei are legătură cu gravitația scăzută din asteroid.

„Invazia tăcută” de Alexandru Ioan Despina e o schiță fantastică despre o epidemie oribilă și despre eforturile autorităților de a o controla – ceea ce duce la instituirea unui sistem totalitar. Premisa e interesantă, dar narațiunea la persoana întâi e presărată cu lirisme și sentimentalisme.

Andrei Panțu contribuie la antologie cu „Tursas”, o poveste despre invazia unor creaturi mitologice finlandeze. Personajul principal și eforturile sale de a-i face față invaziei amintesc întrucâtva de romanele catastrofice ballardiene, în vreme ce cadrul metanarativ al manuscrisului găsit și prezentat de un narator contemporan trimit la Numele trandafirului de Umberto Eco.

Felix Tzele ne asigură, în schimb, că „Drumul spre Lună este pavat cu intenții rele”. Schița sa, plasată într-un București ruinat de poluare și de criminalitate, e un mozaic de discursuri ale unor personaje-narator implicate în trafic de stupefiante și jocuri pentru putere.

„Gardianul” de Liviu Braicu pare fantezia-confesiune a unei persoane trecute prin primul val de adoptare a calculatoarelor personale din România anilor 1990. Confesiune – pentru că se recunosc stadiile dependenței de lumile virtuale. Fantezie – pentru că protagonistul-narator luptă ca să salveze alte lumi sub îndrumarea unei entități imateriale. (Și dacă Vocea care îl ghidează pe personaj nu ar fi decât rezultatul unei tulburări psihice?)

Povestirea regretatului scriitor Liviu Radu „Cifrele sunt reci, numerele-s calde” nu are nevoie de nici o prezentare. Povestea lovecraftiană a reverendului Theodore Michener și a soției sale este memorabilă. În Anglia victoriană, cei doi descoperă legătura dintre asasinatele comise de niște criminali în serie și deschiderea periodică a unor porți către alte universuri prin care entități monstruoase cauzează atrocități de nedescris. Atât ca subiect, cât și ca execuție, „Cifrele…” reprezintă una dintre piesele de rezistență ale antologiei Argos doi.

Din păcate, și autoarea următoarei povestiri din cuprins, Ioana Vișan, ne-a părăsit. „Un zâmbet de milioane” e o aventură exotică, pe o planetă extrasolară, în care protagonistul-narator și însoțitoarea lui, Simone, caută un localizator de astronave prin catacombe.

„Observatorul” de Florin Purluca pornește de la o situație aparent banală – o conversație într-o cafenea de pe marginea unei autostrăzi – și duce la implicații stranii, cu nemuritori furișați prin istorie și vizitatori extratereștri infiltrați printre noi.

Alexandru Lamba, redactorul-șef al Gazetei SF, contribuie la sumarul antologiei cu schița „Pe lamă de ras” – o narațiune la persoana întâi despre călătorii în timp, paradoxuri și eșecuri emoționale revizitate… la Brașov.

Argos doi conține o altă povestire memorabilă, „Deratizare” de Lucian Merișca. Intriga are drept fundal o societate distopică, în care cetățenii trebuie să composteze bilete de exterior pentru a circula în spațiile publice, respectiv bilete de interior pentru a sta la ei acasă. Condițiile mizere în care locuiesc Cazal, Lenore și descendenții lor, teroarea adusă de controlori, hrana insuficientă și speranța iluzorie adusă de un post de radio clandestin sunt extrapolări ale situației îndurate de români în anii 1980, în vremea dictaturii național-comuniste a lui Nicolae Ceaușescu. Că „Deratizare” a fost publicată inițial în 1984 a fost o surprinză. Că autorul nu a fost anchetat, arestat sau încarcerat a fost aproape un miracol. Iar că povestirea „Deratizare” rezistă la lectură și la trei decenii după apariție aduce dovada calității ei literare.

Sumarul se încheie cu o schiță a tânărului autor Mihai Alexandru Dincă, „În neant”. Narată la persoana întâi, schița relatează tribulațiile unui astronaut reanimat după criogenare la bordul unei astronave unde lucrurile au scăpat de sub control. Ca și în alte scrieri ale domnului Dincă, tematica hard SF se îmbină cu oroarea cosmică. Judecând după calitatea acestui text, am achiziționat volumul de debut al autorului.

Pe ansamblu, Argos doi a prezentat o lectură destul de bună, însă poate nu la fel de bună ca Argos unu. Cu trei sau patru excepții, textele antologate merită o lectură, însă nu o încurajează și pe cea de-a doua. Ca urmare, nu am păstrat volumul în bibliotecă – poate și pentru că nu mai am loc pe rafturi. Altfel stau lucrurile în privința antologiei Argos unu. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.
Citește mai departe

Wilhelmina Baird, "CrashCourse" (1993)

În 1997, prin amabilitatea domnului Marius Dinescu, am avut ocazia să citesc un roman cyberpunk al autoarei britanice Wilhelmina Baird. Ulterior, în 1998, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică: CrashCourse (ROC, Penguin Books, Londra, 1995). După aventurile de rigoare (mutat, citat în teza de doctorat, mutat din nou, uitat pe un raft din spate), am recitit pe îndelete acest roman în perioada septembrie – noiembrie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

CrashCourse are intriga plasată în Marea Britanie, într-un viitor nu prea îndepărtat în care stratificarea socială s-a accentuat, aristocrații au iahturi spațiale și vile pe asteroizi teraformați, iar săracii abia își duc traiul de pe o zi pe alta.

Protagonista-naratoare este Cassandra Blaine, o tânără de douăzeci și unu de ani. Ca în orice roman britanic, eroina e implicată într-un triunghi amoros. Nu chiar ca în orice roman britanic, protagonista e îndrăgostită de un tânăr chipeș, Doshchenko, care e îndrăgostit de un tânăr talentat, Martin Faber, care e îndrăgostit de ea. Cei trei locuiesc împreună și au o relație… fluctuantă.

Întrucât personajele principale sunt strâmtorate, se descurcă cum pot. Cassandra e spărgătoare, Dosh se prostituează, iar Moke caută clienți cărora să le vândă sculpturile sale postmoderne. Norocul pare să le surâdă când sunt angajați pentru figurație într-o producție cinematografică.

Din păcate, actrița din rolul principal, Nimbus, se dovedește a fi mult mai mult decât părea. Nu doar realizarea peliculei se vădește a fi radical diferită în acest viitor (camerele de luat vederi sunt microscopice, iar personajele au impresia că își văd în continuare de viața lor), ci și implicațiile sunt cu totul altele decât presupuneau Cassandra și partenerii ei.

După cum atenționează Swordfish, mentorul și protectorul Cassandrei, Nimbus își ucide partenerii de filmare. O răpire înscenată, din care protagonista și câțiva mercenari o salvează, îi dau prilejul antagonistei să îl omoare pe Dosh. Rămâne ca, spre finalul romanului, Cassandra, Swordfish și acoliții lor postumani să organizeze o demascare mediatică a sceleratei.

Poate cel mai memorabil aspect al romanului CrashCourse îl constituie tonul ironic pe care este scris. Fidelă ideii că cyberpunk înseamnă o mixtură de science-fiction și noir, autoarea a construit un discurs umoristic sec, presărat cu comparații amuzante, și dialoguri marcate de sarcasm, în tradiția lui Raymond Chandler.

Și, tot în tradiția modernistă din care s-a născut romanul noir, personajele afișează o aparență dură, sub care se ascunde un sine traumatizat. În această privință, personajul secundar Swordfish este poate cel mai bun exemplu – dotat cu un costum de camuflaj demn de Predator, însă mutilat și sluțit într-un teatru de război de pe urma căruia nu a mai rămas om.

Pentru împătimiții genului cyberpunk, există, desigur, o întreagă recuzită – armament, unelte pentru pătrundere prin efracție, implanturi, programe – iar eroina amintește periodic cu câți ani de închisoare se pedepsește deținerea unui artefact ilicit sau a altuia. Totodată, fundalul cărții este sumbru și decadent.

Nu în ultimul rând, acțiunea romanului e alertă și captivantă. Răsturnările de situație și loviturile de teatru se țin lanț, iar cititorii nu apucă să se plictisească. La fel ca orice volum cyberpunk ce se respectă, CrashCourse are sub trei sute de pagini, dintre care greu s-ar putea găsi una pe care să o putem elimina fără a afecta structura de ansamblu.

Ca urmare, aș spune că romanul Wilhelminei Baird merită nu doar o lectură, ci și pe cea de-a doua, și voi așeza CrashCourse înapoi la raft, alături de Queen of Angels al lui Greg Bear. Probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că lucrarea autoarei britanice are nu una, ci două continuări. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.
Citește mai departe

W. Ellis & R. Caceres, "Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island" (2011)

În septembrie 2016, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am achiziționat un roman grafic steampunk intitulat Captain Swing and the Electrical Pirates of Cindery Island (Avatar Press, Rantoul, 2011). Scenariul îi aparține lui Warren Ellis (autorul seriei Transmetropolitan), iar grafica – lui Raulo Caceres.

Am parcurs volumul în două zile. Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului grafic Captain Swing… e plasată la 1830, când pe străzile din Londra era o concurență acerbă între două forțe de ordine: gonacii din Bow Street, subordonați magistraților, și nou-veniții polițiști metropolitani, subordonați lui Sir Robert Peel. Protagonistul, Charlie Gravel, este un tânăr polițist care, noaptea, patrulând, descoperă o scenă de măcel, apoi pleacă în urmărirea presupusului făptaș. Acesta din urmă, echipat cu cizme și mănuși care conferă putere supraomenească, se dovedește a fi căpitanul unei corăbii zburătoare și al unui echipaj de pirați. Căpitanul Swing, cum îi spun pirații, îl duce pe protagonist la o bază secretă din Essex, de pe Insula Cindery, și îi arată că a inițiat o societate democratică bazată pe tehnologia revoluționară a electricității.

Din păcate, un grup de plutocrați având un meteorit radioactiv caută să înrobească societatea umană, iar căpitanul Swing, pe numele său adevărat Jonathan Rheinhardt, ar vrea să organizeze un raid ca să le ia plutocraților meteoritul. Un agent al plutocraților incendiază atelierele de pe insulă, iar căpitanul Swing piere.

Charlie Gravel îi conduce pe pirați în acel raid, se confruntă cu adevăratul autor al masacrului de la începutul volumului – un mutant imens, aflat în slujba plutocraților – iar în final îi încredințează conducerea navei zburătoare lui Polly, cea care îi servise drept secund savantului, apoi se întoarce la îndatoririle sale de polițist.

Planșele benzii desenate sunt intercalate cu pagini cu gravuri, în care săpitanul Swing li se adresează direct cititorilor, iar în ultimele pagini ale romanuljui grafic veți găsi o galerie cu coperte ale fasciculelor individuale în care a apărut inițial Captain Swing…

Intriga este alertă și spectaculoasă. Grafica este bună, dar nu excepțională. Între noi fie vorba, prezentarea – paginile de titlu, gravurile intercalate, galeria din final, copertele – m-a impresionat mai mult decât banda desenată propriu-zisă.

Pe ansamblu, cu toate că nu se compară nici cu Steampunk: Manimatron, nici cu Lady Mechanika, Captain Swing… a meritat banii și timpul petrecut cu lectura. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă privește, aș vrea să reiau niște albume BD mai reușite (și mai renumite) – „Orașele obscure” de Schuiten și Peeters.

Dar despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri.
Citește mai departe

Ioan Groșan, "Un om din Est" (2010)

În copilărie și adolescență, în intervalul 1983 – 1989, am urmărit cu multă plăcere în revista Știință și tehnică două seriale semnate Ars Amatoria: Epopeea spațială 2084, respectiv Planeta mediocrilor. Ulterior, am cumpărat cele două foiletoane în volum, ocazie cu care am aflat că autorul lor se numea Ioan Groșan. Tot la începutul anilor 1990, am achiziționat un exemplar dintr-un alt roman al acestui autor, O sută de ani de zile la porțile Orientului. L-am citit cu multă plăcere la vremea lui, ba chiar l-am cumpărat a doua oară în 2009, în ediție cartonată.

Așa se face că, în 2010, la librăria plasată pe Bulevardul Dacia din Capitală dinaintea a ceea ce era pe atunci Muzeul Literaturii Române, am cumpărat fără să stau prea mult pe gânduri o altă carte de Ioan Groșan, Un om din Est, volumul I (Editura Noul Scris Românesc și Editura Tracus Arte, București, 2010).

O primă răsfoire nu m-a încurajat prea tare la lectură. Așa se face că Un om din Est a stat la raft, pe un rând din spate, mai mulți ani – până în octombrie 2016, când am citit-o în vreo două zile.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului Un om din Est e plasată în România, spre finalul anilor 1980, într-un orășel transilvănean numit Steinburg. Protagonistul este un profesor cu veleități de scriitor, Iuliu Borna, iar printre celelalte personaje se numără colegi de-ai săi (Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu’, respectiv Grigore Samsaru), pădurari (Willy Schuster și tatăl său, Klaus), directoarea Szekely, doctorița Vianda Ticărău și așa mai departe.

Personajele duc o existență anostă, cu ședințe de partid, ore de serviciu, rapoarte. Pentru condimentarea vieții altfel fade, unii merg la petreceri în familie, alții la partide de pocher, iar alții (precum Nelu Sanepidu’) circulă prin țară pentru a avea relații pasagere cu diverse necunoscute. Câțiva, mai naivi, încearcă să se pună bine cu puterea, precum Grigore Samsaru, care se străduiește să intre în Partidul Comunist, sau Willy Schuster, care servește propaganda naționalist-comunistă și care reperează un cerb-trofeu pentru palmaresul de vânător al dictatorului. Destul de des, eforturile acestea eșuează în penibil și ridicol, iar răsturnările de situație sunt amuzante.

Volumul se închieie cu izbucnirea revoltelor populare din decembrie 1989 și cu o scenă tip „Orice naș își are nașul.

Am remarcat, pe de o parte, grija autorului în redarea atmosferei din orașele provinciale românești ale perioadei comuniste. (În privința asta, Un om din Est poate fi citit ca un roman istoric.) Pe de altă parte, am apreciat minuțiozitatea cu care domnul Ioan Groșan a structurat intriga – firele narative ale diferitelor personaje se întretaie în moduri interesante și uneori neașteptate.

Am apreciat și caracterizarea personajelor – prin comportament, prin limbaj. Domnul Groșan s-a dovedit a fi aici un atent observator al societății în care trăim. (Poate tocmai de aceea v-aș sfătui să nu lăsați Un om din Est la îndemâna copiilor de acasă sau în văzul colegilor de serviciu. Limbajul personajelor este pe alocuri licențios.)

Ar mai fi de adăugat buna utilizare a puctului de vedere în narațiune – cele mai multe secțiuni sunt narate în omnisciență selectivă multiplă – și alternarea punctului de vedere obiectiv cu cel subiectiv: unele secțiuni sunt extrase dintr-o epistolă-jurnal adresată de Nelu Sanepidu‘ colegului și prietenului său Iuliu Borna.

Adăugați la toate astea un strop de realism magic și mult comic de situație și veți înțelege de ce aștept cu interes volumul al doilea al romanului Un om din Est. (Sper să nu avem la fel de mult de așteptat precum cititorii primului volum din Delirul de Marin Preda.)

Până la acea apariție, însă, mă bate un gând să recitesc Plantea mediocrilor și O sută de ani de zile la porțile Orientului, respectiv să duc la bun sfârșit o colecție de proză scurtă a domnului Ioan Groșan, Povestiri alese. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.
Citește mai departe
1 2 3 81